Between dreams and reality

Iarna cu picioare reci

2012-01-10T22:09:00.004+02:00

N-am mai trecut demult pe aici, pe-acasă. Ştiam eu că nu m-aşteaptă nimeni. Poate de aia n-am trecut. E puţin frig, da-i totuşi bine. Nu-i nimeni. Doar eu şi iarna cu picioare reci. Uite de aia nu-mi place mie iarna. Că nu e albă ca-n poveşti. Că ninge degeaba.
Azi am văzut pe stradă o fată care zâmbea. De n-ar fi zâmbit, nici nu ţi-aş fi povestit. Ciudaţi şi rari oamenii care-şi zâmbesc lor, hai-hui, pe străzi murdare de mâzgă. Murdare de noi şi de voi. Normali suntem noi, ceilalţi, care nu zâmbim hai-hui, ci rar, de complezenţă şi prezenţă.
Vin fiert cu scorţişoară... miros de fulgi de zăpadă... şi focul... şi tu şi eu...Astea-s poveşti. Pereţii sunt surzi şi noaptea-i aproape.
De aia nu-mi place mie iarna. Că are picioarele reci. Şi că ninge degeaba.

***

2011-11-01T16:54:00.003+02:00

weak

2011-10-29T09:00:00.002+03:00

Dorian Gray

2011-10-09T15:21:00.006+03:00

Pentru a-ţi recâştiga tinereţea trebuie doar să-ţi repeţi nebuniile. Tragedia bătrâneţii nu e ca eşti bătrân, ci tânăr.

Se uită împrejur şi văzu cuţitul cu care-l înjunghiase pe pictor. Îl curăţase de multe ori, până nu mai rămăsese nici o pată pe el. Era strălucitor şi sclipea. Cum l-a ucis pe pictor, aşa îi va ucide şi opera şi tot ce însemna aceasta. Va ucide trecutul şi, când acesta va muri, el va fi liber. Va ucide această monstruoasă viaţă-suflet şi, fără avertismentele lui hidoase, va fi liniştit. Înşfăcă obiectul şi-l împlântă în tablou. Se auzi un strigăt şi zgomotul Căderii.

Îmi plac oamenii mai mult decât principiile şi nimic pe lume nu-mi place mai mult decât oamenii fără principii.

Singurul farmec al trecutului este că a trecut.
(Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde)

cei făr' de rădăcină

2011-10-04T10:02:00.006+03:00

se-ascunde toamna-n viori
şi-în braţe de crengi.
se-ascunde de mine, de noi
să şuiere-un cântec cu vină.
se-ascunde toamna în mine
să mă dezbrace de frunze şi flori
şi să mă îmbete cu ploi.
să vină toamna peste noi,
cei făr’ de rădăcină.

Povestea Papucelului Roşu-Stâng

2011-06-28T10:06:00.000+03:00

E somn greu printre genele copiilor mici. Vara şi-a trimis cocorii şi fluturii la culcare, iar greierii şi privighetorile le cântă un cântec de leagăn. Se-aud visele copiilor cu râsete şi aplauze de palme trandafirii şi moi...

E ceasul când jucăriile prind viaţă. La fel şi papuceii, săndăluţele, ghetuţele, cizmuliţele şi alte asemenea bazaconii menite să te ducă în lume şi să te-ntoarcă înapoi acasă. E linişte în toată casa. Sub pat, papuceii de pâslă moale, galbenă, strănută de trei ori în puf, somnoroşi. Se ridică uşor pe vârfuri să se asigure că Ancuţa doarme dusă, apoi, tiptil-tiptil, se strecoară afară din odaie şi pornesc săltăreţ spre dulapul cu pantofi de pe hol.

Adunarea Generală Extraordinară a Papucimii era deja în toi. Se-auzea un curcubeu de glasuri: săndăluţele mov şuşoteau mărunt între ele, suratele; pantofii negri de oraş vorbeau cu glas ridicat, nazal, şi-şi zornăiau cataramele argintii cu mare importanţă; tenişii portocalii ţopăiau nerăbdători şi bâlbâiau ceva împiedicându-se în şireturi; ghetuţele cafenii hibernau în blăniţa de miel şi dădeau impresia că pun la cale viitorul Papucimii; cizmuliţele verzi băteau pasul pe loc, vorbind fără şir şi fără noimă şi-şi întindeau gâtul lung de gâscă pentru a trage cu urechea la discuţia vecinelor... Zarva generală fu întreruptă brusc de un bubuit. Erau Bocancii cu şireturi roz. Cocoţaţi pe o cutie de carton ca pe un podium de judecător, Bocancii îşi zburliră şireturile ca nişte mustăţi de muşchetar şi priviră către mulţimea gură-cască. Cât ai zice ‚pâs’ se făcu o linişte deplină în dulapul cu pantofi.

Îşi dreseră glasul de două ori, ca să fie siguri că au toată atenţia cuvenită unor bocanci cu şireturi roz, şi luară cuvântul în tandem:

- Avem o problemă crucială, spuse Bocancul Drept cu voce gravă

- ...crucială!, repetă ca un ecou Bocancul Stâng, clipind des şi căzâdu-i şiretul peste ochi...

- Precum ştiţi, mâine este ziua Ancuţei, iar Dulapul cu Pantofi are noi membri pe care trebuie să-i primim cum se cuvine, spuse Bocancul Drept.

- Aşa se cuvine! întări Stângul.

Bocancii săriră cu zgomot de pe cutie şi dezveliră comoara. De sub un cearşaf de hârtie fină, se iţi botul roş’-lucitor al unui pantof de lac. Nou-nouţ şi sfios ca o fată mare, Papucelul Roşu-Stâng îşi trase rapid cearşaful peste ochi, spre nemulţumirea generală a Papucimii care începu să murmure.

Bocancii cu şireturi roz îi smulseră cât ai clipi cearşaful de hârtie şi-l aruncară cât colo. Ochi curioşi se iviră de pretutindeni. Săndăluţele scoaseră un ţipăt, gata-gata să leşine.

- E doar stângul! suspină Săndăluţa dreapta, pălmuindu-şi uşor surata stângă pe jumătate leşinată.

- Iiiiiiiiiiii, făcură şi cizmuliţele cu gât de gâscă şi se priviră nedumerite.

- Ciii-i mă! Ia lăsaţi-mă-n pace! zise Papucelul Roşu-Stâng roşindu-se mai tare şi gata să izbucnească-n plâns. Îşi acoperi ochii cu bareta pe care se odihnea nepăsător un fluture alb de plastic...

După ce contemplară ceata de papuci care îşi exprimau fiecare în felul lor uimirea că în cutia de pantofi era un singur papucel, Bocancii cu şireturi roz îşi făcură din nou simţită prezenţa.

- Linişte! Am zis linişte! ţipară isteric Bocancii pocnind din şireturi ca din bice. Mai sunt câteva ore până la cântatul cocoşului. Trebuie să pornim în căutarea Papucelului Roşu-Drept. Am aflat din surse demne de încredere că Papucelul Roşu-Drept a fost răpit!

- Vai de mine şi de mine!

- Ptii!

- Cum?

- Nu se poate!

- Ce ne facem?

- Cine?

- Ţ-ţ-ţ-ţ-ţ.....

- Vai!

...se auzea din toate ungherele dulapului de pantofi al Ancuţei.

- Hm-hm! Am aflat că Papucelul a încăput pe labele necuviincioase ale duşmanului nostru, Căţelul, reluă Bocancul Drept.

- Da-da! Căţelul! repetă Stângul.

- Uuuuuuu, făcu Papucimea îngrozită, gândindu-se la colţii Căţelului.

- Trebuie să punem la cale un plan de atac ca să-l eliberăm pe ostatic! luară cuvântul şi pretenţioşii Pantofi de oraş.

- O să pornim o răscoală! Răscoala Papucimii! ţopăiră bezmetici Tenişii.

- Vin şi io cu voi! scârţâi de fericire Papucelul Roşu-Stâng, cu glas micuţ de şoricel.

Dulapul cu pantofi al Ancuţei fu cufundat în mare taină. Se trasau liniile principale ale planului de atac. Fiecare papuc avea locul şi rostul lui. Planul nu avea voie să dea greş. Mai erau câteva ore până la Ziua Ancuţei, iar Papuceii Roşii trebuiau să fie în cutie, frumoşi şi parfumaţi şi...

După câteva minute bune de făcut strategii, ceata lui papuc porni hotărâtă către culcuşul Căţelului. Convoiul multicolor începea cu Bocancii şi se încheia cu Săndăluţele. Fiecare se aşeză pe poziţie şi îşi luă rolul în primire.

- Bună seara, cumetre! strigară Bocancii cu şireturi roz într-un glas, urmărind cu atenţie terenul de luptă.

Căţelul mormăi ceva somnoros şi se întoarse pe partea cealaltă, deranjat de-un vis.

- Eee.... dară bună să-ţi fie seara, cumetre! Bucuros de oaspeţi? strigară şi mai tare Bocancii plescăind din şireturi aproape de botul Căţelului.

De data asta Căţelul sări în picioare, ciuli urechile care-i cam veneau nătăfleţe peste ochi şi luă poziţia drepţi. Nu ştia sigur dacă trebuie să mârâie sau să dea din coadă... aşa că le făcu pe amândouă, fără să răspundă la salut.

- Vecine dragă, ştii ... spuseră Cizmuliţele unduindu-şi gâturile verzi pentru a fi mai convingătoare. Pentru că ne cunoaştem de astă iarnă, pe când erai mai mititel, ne-am gândit să te invităm la o petrecere.... Prea şezi aici singur toată noaptea. Noi, papucii, de exemplu, ne distrăm seară de seară, până-n zori! mai spuseră ele uitându-se fix în ochii Căţelului, care stătea neclintit în faţa culcuşului de unde se îţi curios botul roş’ al Papucelului ostatic. Inima Papucelului Roşu-Stâng tresări cu o scârţâială văzându-şi perechea.

Bocancii le făcu un semn Ghetuţelor îmblănite surprinse de un căscat.

- Mai ţii minte, vecine, cum ne alergai pe noi şi pe Ancuţa la săniuş? Şi cum ne tăvăleam prin zăpadă? Taaare frumos mai era pe atunci... luară cuvântul Ghetuţele nostalgice.

Cum auzi de Ancuţa, Căţelul se înveseli pe loc şi făcu doi paşi înainte.

- În seara asta vrem să dăm o petrecere surpriză pentru Ancuţa. Iar tu, vecine, nu poţi să lipseşti! cuvântară şi Pantofii de oraş defilând elegant prin faţa Căţelului.

Căţelul nu-şi mai încăpea în piele de bucurie. Începu să facă tumbe şi să latre voios fluturându-şi urechile la gândul Ancuţei.

Papucelul Roşu-Stâng, Săndăluţele şi Tenişii atâta au aşteptat! Cum l-au văzut pe Căţel departe de culcuş, au dat buzna înăuntru la ostatic. Papuceii Roşii erau gata să plângă de fericire nu alta când s-au revăzut. Doar că nu era timp pentru asta, aşa că s-au luat de baretă şi au zbughit-o afară. Tenişii portocalii le arătară drumul înapoi spre dulap, iar săndăluţele se încurcară printre picioarele Căţelului pentru a-i distage atenţia.

La un şuierat scurt al Bocancilor, toată Papucimea o luă la goană spre dulap. Căţelul alergă şi el, crezând că aşa e jocul, dar se trezi cu uşa-n bot!

Ceata lu’ papuc ţopăia şi chiuia din dosul uşii serbând victoria şi făcând un tămbălău de nedescris.

Căţelul se întristă peste măsură şi o porni agale spre culcuş.

Doar Papucelul Roşu-Drept nu se înveselea.

- A rămas iar singur, săracu’, spuse el încetişor. Noi avem toţi câte o pereche, dar el... A fost bun cu mine, m-a îngrijit, aşa, de dragul Ancuţei, oftă Papucelul.

Veselia generală se topi pe loc. Se priviră toţi cu ochi miraţi, apoi se cocoţară la fereastră. Căţelul stătea singur pe prag, cu ochi umezi şi botul pe labe. Se crăpa de ziuă. Ziua Ancuţei.

Papuceii Roşii deschiseră uşa şi-i făcură semn de vino-ncoa Căţelului...

Când se trezi, mare fu mirarea Ancuţei când văzu în faţa patului ei o ceată de papuci aranjaţi cu grijă mare. În fruntea lor, doi papucei noi şi roşii cu fluturi albi străluceau de emoţie. Iar Căţelul nu-şi mai găsea locul printre ei.

De atunci şi până azi, când copiii dorm adânc, iar jucăriile şi papucii prind viaţă, Căţelul şi ceata lu’ papuc se întâlnesc şi-şi povestesc din viaţa lor..

povara florilor de cireş

2011-04-29T18:05:00.001+03:00

m-am pierdut printre flori. de dimineaţă. prin parfumul lor vesel şi trist. şi mi-am adus aminte de-un cireş bătrân foarte. atât de bătrân încât îi cădeau braţele pe jos dezolate de povara florilor. cred că a înflorit cireşul meu bătrân. şi poate că un alt copil îi citeşte acum o poveste... sau poate că-i o banală scândură de noptieră pe care dorm rânjind sarcastici dintr-un pahar nişte dinţi de porţelan. în viaţa lui secretă a-nflorit. încă o dată. măcar o dată. ca să-ţi arate ţie, celui ce treci pe lângă el, că n-a uitat să râdă. chiar şi aşa cu crengile căzute la pământ... nesăbuit cireş bătrân! bolnav de amnezia unei primăveri speriate de aplauzele fluturilor.

They call me The Wanderer

2011-02-20T10:23:00.007+02:00

I'm the type of guy that likes to roam around

I'm never in one place,

I roam from town to town

And when I find myself fallin' for some girl

I hop right into that car of mine and ride around the world

Yeah I'm the wanderer

Yeah, the wanderer

I roam around, around, around....

Îmblânzitorul de porumbei

2011-01-06T12:41:00.005+02:00

Maestrul se simţea obosit. Îi tremurau pleoapele nefiresc şi o durere surdă, străină, i se iţi în coşul pieptului, ca şi cum un ac nevăzut i s-ar fi înfipt în inimă. Îşi contemplă dezastrul printre pleoapele temurânde: pe podea zăceau împrăştiate manuscrise caligrafiate migălos, cioburi ale unor foşti idoli de porţelan, pete de prafuri otrăvite, pene albe şi gri, colivii zăcânde pustii... toată viaţa lui făcută ţăndări. Doar inima-i ţintuită de acul nevăzut mai pâlpâia neghibzuit a viaţă. De-acum încolo avea să trăiască vina de-ai fi învăţat pe porumbei să zboare.
Îşi dădu brusc seama că nu era singur. Ake era încă acolo. În acelaşi loc ca întotdeauna. Îl privea blând din colivia ei cu uşa sfărâmată. Nu părea că ar avea de gând să plece undeva.
„Ce mai stai? Pleacă odată!“, îi spuse el ţâfnos.
Ake îşi aşeză capul pe-o aripă şi continuă să-l sfideze.
„Am construit ziua asta toată viaţa mea. Pentru tine mai mult decât pentru oricine. Te-am învăţat tot ce ştiu. Te-am învăţat să fii liberă. De ce nu pleci la fel ca ceilalţi? Hai, zboară, laşo!“, i-a strigat Maestrul, aşezând-o pe pervazul ferestrei.

„Nerum aşa a făcut. Cum i-ai spus tu. Acum zace acolo pe asfalt. Oare mai respiră? Ştiai că e invalidă şi că n-o să poată zbura niciodată. De ce i-ai dat iluzia că poate zbura?“, a spus Ake stins, aproape în şoaptă.
„Pentru că altfel n-ar fi fost niciodată fericită. Mai bine o clipă de fericire, decât o viaţă întreagă fără clipa aceea. Nu crezi?“, a iscodit-o el.
„Nu“, a spus Ake. „Pentru că nu a fost alegerea ei, ci a ta. Pentru tine a zburat Nerum. Nu pentru ea. Ca să fii măcar o dată mândru de ea...Amar s-a înşelat. Dar îşi iubea soarta şi asta o făcea mai liberă decât zborul. Mai liberă decât tine“.

Se lăsă o tăcere adâncă între ei, o clipă cât o viaţă-ntreagă. De data asta Ake fu cea care rupse tăcerea: „Dar tu de ce mai stai? Nu mai ai nimic aici. Doar haos“.
„Haosul e singura ordine pe care o ştiu. Aş muri fără haos, fără luptă, fără pasiune. Fără cioburi şi otravă. Nu destinaţia a fost scopul meu, ci calea către ea. Nu zborul tău, al lui Nerum sau a celorlaţi ca voi mă face fericit, ci chinul vostru de a-l învăţa“, a spus Maestrul.
Ake coborî de pe pervaz şi se întoarse în colivia ei. N-avea de gând să zboare nicăieri.
„Aşa a fost să fie“, mormăi Maestrul mai mult pentru el, privind-o dezamăgit pe Ake cum trage uşiţa coliviei în urma ei.
„Aşa am vrut eu să fie“, îl corectă Ake, contemplând haosul din jurul ei.
„Şi totuşi, nu mi-ai spus de ce-ai rămas“, insistă Maestrul.
„Pentru că te iubesc“, mai spuse Ake şi adormi.

So this is Christmas

2010-12-22T17:03:00.003+02:00

Cine nu are Crăciunul în adâncul inimii sale, nu îl va găsi niciodată sub un brad de Crăciun.

"Să ningă...zăpada mă-ngroape"

2010-12-13T21:36:00.004+02:00

Să fie frig şi ger cumplit. Să ningă năpraznic, cu ciudă. Să fie alb totul în jur pân' la graniţa cu mine. Să fie sfârşit de lume afară... S-aud paşi scârţâind pe zăpadă şi râsete de copii pe afară. Să fie cald aici la mine şi să miroase-a scorţişoară şi lemn. Să murmure-un pian în surdină, despre un cântec cu reni... Să te-aud că-mi spui Noapte bună la început de vis...
Nu e nimic. E doar un capăt de gând.
Deci, "să ningă...zăpada mă-ngroape"...

Dacă te-ai ivi

2010-11-23T18:08:00.003+02:00

Am scris cu unghiile numele tău pe o piatră
Ca să nu-l uit când mă voi întoarce cândva
Într-o altă viaţă

Şapte vieţi am căutat neîncetat o piatră
Cu un nume scris şi uitat cândva...

Am găsit într-un pumn de copil...o piatră
Dar a plecat cu ea undeva...

Apoi am văzut numele tău şters de lacrimi pe-o piatră
Şi ştiu că eşti aici undeva...

Acum plec, dar mă-ntorc pe aceeaşi piatră
cândva,
undeva
într-o altă viaţă.

unforgiven

2010-11-18T11:08:00.003+02:00

autumn fairy

2010-11-11T12:20:00.004+02:00

În noi e loc numai de iarnă

2010-11-08T08:39:00.000+02:00

„... În noi e loc numai de iarnă

Vom îngheţa sub ultim ger

Orbecăind pe copci de gheaţă

Ca un stingher spre alt stingher.

Şi vin din patriile calde

Cocorii toamnei ce trecu

Şi cuibul li-i stricat la streşini

Şi lîngă mine nu eşti tu...“

(Adrian Păunescu - Antiprimăvara)

Agonia unei oglinzi

2010-11-05T10:00:00.002+02:00

"Copilul este ca o oglindă care te ameţeşte puţin. Sau ca o fereastră. Totdeauna copilul te intimidează ca şi când ştie el ce ştie. Nu te înşeli, pentru că spiritul lui este puternic, înainte ca tu să i-l piperniceşti". (Antoine de Saint-Exupery)

S-a oprit din dans şi s-a privit în oglindă. Doar ea putea să-şi vadă ochii, ultim refugiu din agonia nopţii. Ochii sunt primii care îmbătrânesc, căci ei sunt cei ce ne poartă povara din suflet, care au amenzia râsului şi binecuvântarea lacrimilor. A făcut repetiţii cu un zâmbet. Doar ochii au uitat din nou versul, la fel cum niciun pictor n-a putut să le surprindă agonia. Dar a putut să le dea iluzia unei mângâieri.
Ştia că lumea nu se învârte în jurul ei. Că are altă faţă pentru ei. Din vise şi din oglinzi şi-a construit nemurirea pe care ei o vor arunca la gunoi.

La oglinda

2010-10-25T10:36:00.005+03:00

„Azi am să-ncrestez în grindă
Jos din cui acum, oglindă!
Mama-i dusă-n sat! Cu dorul
Azi e singur puişorul,
Şi-am închis uşa la tindă
Cu zăvorul.

Iată-mă! Tot eu, cea veche!
Ochii? hai, ce mai pereche!
Şi ce cap frumos răsare!
Nu-i al meu? Al meu e oare?
Dar al cui! Şi la ureche,
Uite-o floare.

Asta-s eu! Şi sunt voinică!
Cine-a zis că eu sunt mică?
Uite, zău, acum iau seama
Că-mi stă bine-n cap năframa,
Şi ce fată frumuşică
Are mama!

Mă gândeam eu că-s frumoasă!
Dar cum nu! Şi mama-mi coasă
Şort cu flori, minune mare
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă
Că mă are.

Uite ce bujor de fată
Stai să te sărut o dată!
Tu mă poţi, oglindă, spune!
Ei, tu doară nu t-ei pune
Să mă spui! Tu ai, surată,
Gânduri bune.

De-ar şti mama! Vai, să ştie
Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie!
D-apoi! N-am să fiu tot fată,
Voi fi şi nevast-odată:
Las' să văd cât e de bine
Măritată.

Că mi-a spus bunica mie
Că nevasta una ştie
Mai mult decât fata, juna,
Ei, dar ce? Nu mi-a spus buna
Şi mă mir eu ce-o să fie
Asta una!

Brâu-i pus! Acum, din ladă
Mai ieu şorţu! O, să-mi şadă
Fată cum îmi stă nevastă...
Aolio! Mama-n ogradă!
Era gata să mă vadă
Pe fereastră.

Ce sa fac? Unde-mi stă capul?

Grabnic, hai să-nchid dulapul,

Să mă port să nu mă prindă.

Salba, jos! Şi-n cui, oglinda!

Ce-am uitat? Închisă uşa

De la tindă.

Intră-n casă? O, ba bine,
Şi-a găsit nişte vecine,
Stă la sfat... toată-s văpaie!
Junghiul peste piept mă taie:
Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bătaie!"

(George Coşbuc - "La Oglindă", 1890 Balade şi idile)

Mara şi un cireş bătrân

2010-10-21T10:30:00.005+03:00

M-am tot gândit la Mara în ultimul timp, pe fundalul unei lecturi despre alţi copii, din altă lume.
Mi-aduc aminte de Mara mergând pe o stradă albastră cu gropi, de compotul de cireşe negre, de cărţile de poveşti ale Adei, de mâinile mari şi mângâietoare ale bunicului, de un zmeu galben, de o pălăriuţă roşie cu buline albe, de bomboanele cu cacao şi napolitanele Margareta, de teatrul radiofonic pentru copii, de-un cireş bătrân din fundul unei grădini, de ploile de vară, de-un pisoi botezat Pisoi, de un Crăciun cu colinde, de ploile de vară, de lacrimi, de-o încercare de zbor pe geamul din bucătărie, de-o gară rece, de mama...

Mara era copilul nedorit care a dezamăgit din prima ei clipă şi purta vina că nu s-a născut băiat. Era fetiţa timidă care îşi freca necontenit mâinile şi care a strâns în ea toată tristeţea lumii. Sau poate că s-a născut cu ea. Cine ştie?
Stătea mai tot timpul cu valiza făcută şi când aproape că se acomoda cu vreun loc, trebuia din nou să plece, în altă casă, în alt oraş, la altă şcoală, la aceeaşi viaţă. N-a apucat nicând să prindă rădăcini. Dar ar fi prins lâng-un cireş bătrân din fundul unei grădini. Acolo se ducea cu o carte de poveşti şi-i citea cireşului-bunic şi-i povestea din viaţa ei. Iar el o acoperea cu flori albe primăvara, cu cireşe negre dulci-amărui vara şi-i dăruia toate frunzele lui, toamna...
*****
Mai era şi o gară rece cu geamuri aburite într-o dimineaţă albastră, la fel de rece. Mama a lăsat-o pe Mara pe-o bancă şi i-a spus să stea acolo cuminte. Şi a plecat. A plecat să aştepte un tren. Doar pentru ea. Iar Mara o privea printr-un ochi tulbure de geam cum se topeşte-n dimineaţa albastră, ca o amintire tristă. Şi-a lipit obrazul de geam şi simţea că un anume tren i-o va lua pentru totdeauna. A scormonit cu mâinile prin dimineaţa albastră până a găsit-o. S-a aşezat cuminte lângă ea, pe linii, şi a luat-o de mână. Avea să plece şi ea cu acelaşi tren. Era atât de rece mâna mamei! Dar a tresărit când a simţit-o pe Mara. Uitase de ea şi parcă atunci o revedea după ani. A luat-o în braţe şi a fugit cu ea până s-a prăbuşit la o margine de drum. Erau atât de fierbinţi lacrimile mamei!
A mai văzut-o apoi încercând să zboare de la geamul din bucătărie. Dar i-a prins bunica aripile. Şi tot atunci, Mara l-a auzit pe tata plângând. A dat muzica tare ca să nu-l audă Mara cum plânge. Dar ea era acolo. Mereu tăcută şi mereu acolo.

Etajul doi

2010-10-10T10:38:00.010+03:00

Privea în gol de ore-n şir, când o trezi brusc o frunză care-i bătea în geam. O purta vântul de ici-colo ca şi când ar fi fost hăituită de spirite şi căuta scăpare în geamul ei, de la etajul doi. Dar Ea părea din altă lume. În altă lume. A observat-o într-un târziu cum se zbătea pe pervaz şi cum a fost, apoi, din nou prinsă în dansul ameţitor al spiritelor. A deschis geamul şi a respirat adânc, privind o biată frunză purtată de vânt.
„A venit toamna mea“, şi-a spus Ea, ca şi când ar fi aşteptat asta de-o viaţă. Ca şi când ar fi dormit (ano)timpuri la rând şi s-a pierdut într-un timp care n-a fost niciodată al ei.
S-a afundat în fotoliul ei cu miros de mosc parfumat cu praf. Aştepta ca ţipătul tânguitor al telefonului să-i aducă din alt capăt de lume o voce pe care se temea c-o va uita curând. Dar telefonul o privea mut cu ochi rotunzi şi mici. S-a gândit că i-ar fi fost mai uşor dacă ar fi înebunit. A şi încercat. Dar n-a reuşit.
„A venit toamna în care am să te uit“. Şi-a luat mănuşile de pe cuier şi a stins lumina în urma ei, la etajul doi.

A coborât în stradă şi pentru o clipă s-a clătinat de atâta lumină şi viaţă. Avea senzaţia că abia atunci învăţa să meargă ... să vadă ...
Şi-a văzut chipul reflectat într-o vitrină cu antichităţi, care se potriveau atât de bine cu sufletul ei. Îşi părea o străină care-i imita orice gest doar de dragul de-a o face să nu se simtă singură. S-a plimbat în neştire pe străzi fără nume. Le ştia odată. Acum îi păreau şi ele, străine. Şi-a desfăcut braţele şi a început să cânte. Dar n-o putea auzi nimeni pentru că doar sufletul ei cânta. Sfârşitul unui vers şi începutul altuia. Cânta. Îşi simţea cântecul în siguranţă tocmai pentru că nimeni nu-l auzea. Aşa credea. Dar undeva, într-un cotlon de cafenea, era cineva care-o asculta.
Seara se lăsa cu zgomot de paşi pe trotuar şi Ea alerga spre etajul doi.

Floarea-soarelui oarbă

2010-10-04T09:31:00.009+03:00

„Să învingi cere asumare, nu să dai pagina sau să dai uitării. În cazul unei tragedii cere, fără nicio scuză, cazna doliului, care este total independent de faptul că există sau nu reconciliere sau iertare. Doliul nu este nici măcar o problemă de amintire: nu corespunde momentului în care îţi aminteşti de o persoană dispărută, o amintire care poate fi dureroasă sau consolatoare, ci aceluia în care se invederează absenţa sa definitivă. Înseamnă a face personală existenţa unui gol“. (Carlos Piera - Introducere „Floarea-soarelui oarbă“ de Alberto Mendez)

Şi-a potrivit pălăria pe cap şi şi-a zâmbit ghiduş în oglindă. Ştia că e frumoasă pentru că oglinda îi făcea complimente în fiecare dimineaţă. Şi-a îndreptat coloana vertebrală care o durea de-atâtea visuri ce o apăsau şi s-a postat semeaţă în faţa soarelui. Aşa, cu braţele deschise şi râzând. Învelită-n vid ar fi vrut să absoarbă toată lumina soarelui şi să dea în schimb lumină.
*
A orbit floarea-soarelui. O linişte opacă îi tulbură râsul şi aude o jelanie difuză. Lamentarea unei vieţi inoportune. Meteahnă a sufletului. Ar fi vrut ca ultima ei pagină să fi avut final fericit.

O zi din viaţa lor

2010-09-28T13:26:00.008+03:00

A fost doar una dintre zilele fericite din viaţa lor. Aşa se priveau şi în urmă cu patru sau cinci ani când i-am cunoscut eu şi n-am niciun dubiu că îi voi găsi la fel şi peste 20 de ani.
De fapt, Andrei şi Sorina au fost primii mei prieteni dragi din Braşov.

Şi poza în care o pupă:

sau:

Violoncelistul din Sarajevo

2010-09-21T11:59:00.008+03:00

N-am mai citit de mult o carte care să-mi placă atât. Am ales-o din raft pentru că mi-a plăcut titlul. Numele autorului, Steven Galloway, nu mi-a spus nimic, dar nu mai caut autori celebri. Am încercat apoi să desenez personajul aşa cum mi l-am imaginat eu. Creionul mi-a greşit instrumentul muzical, dar poate nu şi nebunia lui.
Nu e o carte despre eroi, ci despre nişte oameni simpli care îşi regăsesc umanitatea într-o lume şi un timp în care aceasta nu mai exista.
Am găsit multă speranţă în deznădejdea unui oraş aflat sub asediu şi a unor oameni care asistau la decăderea celor din jur şi a lor proprie. Când vezi moarte în jurul tău ajungi să nu-i mai simţi tragismul la cotele ei maxime. Face parte din viaţă. Şi de ce-ar fi altfel? Câţiva oameni au ales însă să fie umani şi nu din iluzia de a schimba ceva, ci din dorinţa de a nu se pierde pe ei înşişi.
Personajul în jurul căruia se învârt destinele din carte e un violoncelist oarecare din Sarajevo, care vede de la fereastra sa cum 22 dintre vecinii săi care stăteau la coadă la pâine sunt spulberaţi de un obuz. O scenă comună într-un timp în care zeci de persoane mureau zilnic încercând să trăiască normal într-o lume anormală. Violoncelistul a ales să cânte la locul masacrului timp de 22 de zile, la aceeaşi oră, Adagio-ul lui Albinoni. Era considerat nebun. Şi nici nu putea fi altfel. N-a schimbat nimic prin gestul lui, n-a adus pacea nimănui. Doar că aşa a înţeles el să trăiască normal într-o lume anormală, distorsionată, schimonosită. Urâtă. Ca un copac crescut din piatră seacă şi care se încăpăţânează să trăiască. Pentru ce? Pentru acel „poate că, totuşi...“
De ce am ales să-ţi spun ţie, hoinar prin locul unde-mi aştern eu gândurile, despre cartea asta? Pentru că mi-a plăcut. Şi pentru că astăzi, într-o zi de marţi ca oricare alta, mă bucur că e soare afară.

altfel de portrete

2010-09-07T16:01:00.010+03:00

Orice (mică) asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare.

Pas de deux in valea plângerii

2010-08-31T14:42:00.007+03:00

Un dans... cum ar fi viaţa privită ca un dans? Un dans a cărui muzică are ritm de râsete şi lacrimi. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti. De ce s-ar povesti? Poate pentru că despre viaţa unui dans nu poate povesti decât o lacrimă care învaţă să cânte... o tăcere care învaţă să urle... o tristeţe care învaţă să râdă...Un pas de deux în valea plângerii.

*
- Dansezi?
- Poate...
Ea a dansat, el a vegheat. Ea a obosit, el a iubit.
A fost un „pas de deux“ în care ea dansa frenetic în jurul lui, iar el era un spectator care-o venera. Ea - înger şi demon, el - ramă de tablou în jurul ei. Dar ea dansa ... un dans în care-i era salvare şi pieire, miere şi venin. Făcea şi el câte un pas stângaci şi atunci reuşea s-o calce pe picior. Sau se agăţa de ea ca o bilă cu lanţ de piciorul unui puşcăriaş. Uneori, ea îl lua în cârcă, apoi, când obosea, îl trântea la pământ cu zgomot. Dar el se ridica şi dansa după cum îi cânta ea. Ce dans ciudat. Obositor pentru ea, dureros pentru amândoi. Pe scenă mai pâlpâia o lumină difuză, iar muzica îşi gâfâia acordul cel din urmă. Ea a plecat cu chip de bestie trântind uşa în urma ei, a plecat să-şi caute sufletul şi muzica în altă parte. El a rămas în acelaşi loc, aşteptând ca anii să-i şteargă amintirea ultimului acord.

*
- Hai să dansăm!
- Acum! Aici!
O noapte de vară, doi străini şi aceaşi melodie. Fără ceas, fără busolă. Un „pas de deux“ abandonat de toate grijile lumii lor. Nimic nu conta decât dansul lor perfect nebun, într-o beţie fără noimă. Dansau pe străzi pietruite şi prin vitrine incendiate. Aceiaşi paşi, pe-acelaşi ritm. Timpul a trecut strada şi i-a uitat acolo o vreme, clepsidră cu ani, într-o cafenea cu miros de tabac ieftin. Şi-au dansat dansul până la epuizare şi au visat acelaşi vis. Au dansat până s-au trezit înecaţi de lacrimile celuilalt. Hangiul a murit demult. L-a ucis adevărul cu un pumnal de argint înfipt în inimă. Cei doi dansatori s-au oprit pentr-o clipă ca să-l plângă. Apoi au uitat paşii şi ritmul... Pumnalul de argint era în mâinile ei. N-a suportat adevărul, prea era îmbâcsit de minciună. Muzica mai cânta, cu glas de copil trist, când el pleca. A stins lumina după el, iar ea simţea cum îi bătea vântul prin suflet cu şuier, aducând cu el diamante şi rugină. Ea a rămas în acelaşi loc, aşteptând ca anii să-i şteargă amintirea ultimului acord.

*
-Dansăm?
-Dansăm!
Un dans necugetat şi negândit. Un „pas de deux“ haotic, fără ritm. Se prind în dans, secunde de duet miraculos, pentru ca apoi să-şi danseze fiecare propriul dans, pe propria melodie, dar în acelaşi ring. El printre astre, ea prin abis de mare. El vrea să zboare măiestru şi să primească aplauze, ea - să se scufunde în spumă de mare.

Constelatie

2010-08-16T14:01:00.002+03:00

N-am mai văzut de mult stelele, deşi le-am numărat în gând de mii de ori. Aşa ca tine. Dar le-am părăsit atunci când s-a stins lumina. Apoi le-am uitat. Am uitat să le caut. Le-am regăsit mult mai târziu, în plină zi, sub un cer perfect rotund şi senin, pe-un obraz stâng de copil cuminte.

Parfum cu miros de ploaie

2010-07-30T10:55:00.002+03:00

De-aş avea culori aş desena un drum subţire către tine prin câmp de maci.
De-aş avea viori le-aş ascunde coardele sub pernă şi le-aş învăţa să tacă.
De-aş avea vin l-aş lăsa să mă danseze desculţă de vreme.
De-aş avea timp aş fura secunde dintr-un ciob de lună violet.
De-aş avea suflet ţi-aş da mâinile şi ochii fără să cer nimic în schimb.
De-aş avea har aş inventa un parfum cu miros de ploaie şi praf umed de oraş uitat.

Ai vândut marea

2010-07-28T09:37:00.003+03:00

Anotimpuri

2010-07-15T12:41:00.001+03:00

Prea multă lume-n jur şi prea multe anotimpuri într-o singură zi. Anotimpuri de nimicuri, cu ploi mărunte prin buzunare, cu lacrimi mici după ureche şi zâmbete ascunse-n plete. Cu străzi pustii de-atâta lume...
„E un anotimp pentru toate“, i-a spus privind-o cum doarme dup-o perdea de iluzii. Ar fi acoperit-o cu braţele lui de-ar fi ştiut că s-ar trezi măcar pentru o clipă. „Ce anotimp ai păstra pentru mine, copilă? Eu ţi le-aş da pe toate, toate. Şi somnul tău cu dans haotic şi cântec de chitară, ţi l-aş veghea de teamă să nu moară. Ce anotimp pictezi acum, femeie?“
Dar ea dormea cu gene lungi. Atât de lungi încât l-ar fi putut prinde din urmă în timp ce pleca. L-ar fi putut opri să-i spună că păstrează toamna pentru el. Toamna ei avea miros de gutui cules de pe gâtul lui şi ploi de lacrimi şterse de palmele lui.

what a wonderful world

2010-07-06T10:49:00.000+03:00

Poveste pentru Miruna

2010-06-28T11:13:00.000+03:00

Demult, tare demult, pe când pământul era o minge de cristal purtată pe aripi de păsări uriaşe, toate gâzele şi fluturii din lume erau lipsiţi de culoare. Asta pentru că florile, mai şmechere, luaseră ele, primele, toate culorile din lume şi şi le-au aşternut pe petale.
Un timp a mers şi aşa, însă florile au început să facă nazuri. Nu le mai convenea ca toată gândăcimea să se învârtă în jurul lor şi să le fure parfumul. Mai ales pe fluturi aveau necaz. Aşa că, au făcut sfat mare într-o seară şi au decis să nu mai lase pe nimeni să se apropie de ele. Zis şi făcut. A doua zi dis-de-dimineaţă, cum se apropia vreo gâză sau vreun fluture de ele, haţ, se închideau. Mare zarvă se făcea cât era ziua de mare în poieniţa cu flori, spre hazul păsărilor şi al animalelor care începuseră să facă fel de fel de glume pe seama fluturilor. Aşa azi, aşa mâine ... până ce fluturii, umiliţi din cale-afară, au făcut şi ei sfat ca să vadă ce-i de făcut ca să câştige atenţia florilor şi să nu mai fie bătaia de joc a vietăţilor pădurii.
Marele Sfat al fluturilor s-a ţinut în mare taină, într-un loc ferit de ochii indiscreţi. Doar un gândăcel mic de tot şi rotund-rotund, care nici să zboare calumea nu putea şi nici să meargă prea repede, a aflat de sfatul de taină. A decis să îi urmărească şi să vadă cu ochii lui ce pun fluturii la cale. Dar cum nu prea ştia să zboare şi abia dacă-l mai ţineau picioruşele a ajuns cu greu la locul de întâlnire al fluturilor, care nu era un loc oarecare – era cel mai bătrân şi mai mândru stejar al pădurii. Gândăcelul nostru a ajuns sfârşit de oboseală şi tremurând din toate încheieturile. S-a ascuns după o frunză şi nu i-a venit să-şi creadă ochilor! Pe fiecare ramură a bătrânului stejar erau mii de găletuşe cu fel de fel de culori în care fluturii îşi înmuiau pensulele şi apoi îşi pictau cu migală propriile aripi străvezii. Apoi zburau în grabă ca să-şi admire opera în apele lacului care se odihnea tăcut la umbra bătrânului stejar care se transformase cât ai clipi într-un uriaş atelier de creaţie.
Şi nu le-a fost deloc uşor fluturilor să facă rost de toate acele culori. Verdele l-au furat dintr-o lacrimă a Crăiesei Pădurilor, Albastrul – dintr-un ciob spart al lacului tăcut, Galbenul – din prima rază de soare, Roşul – din obrajii Ancuţei, Albul – din norul singuratic de deasupra pădurii şi Negrul – din cel mai ascuns secret al pământului. Apoi au început să combine culorile într-o frenezie ameţitoare, încât şi Curcubeul care plutea somnoros deasupra pădurii s-a oprit pentru o clipă invidios.
Gândăcelul mic şi rotund-rotund a stat ore-n şir şi s-a tot uitat la fluturii care îşi pictau aripile. Apoi s-a apropiat tiptil-tiptil de un fluture artist şi l-a privit cu ochi mari şi pierduţi. Şi cum era mai şleampăt de felul lui, s-a împiedicat de o găletuşă cu vopsea roşie care s-a răsturnat toată peste el. Gândăcelul roşu tot nu mai ştia pe unde să fugă mai repede când a văzut privirea furioasă a fluturelui artist care abia îşi terminase conturnul cu negru al aripilor. Gândăcelul o luă la goană printre frunzele stejarului în timp ce artistul aruncă după el pensula cu vopsea neagră şi îl stropi din cap până-n picioare. Mare scandal se iscă în stejarul-atelier la aflarea intrusului, iar gândăcelul abia reuşi să scape de furia artiştilor. S-a asuns după un bulgăre de pământ şi acolo a rămas până în zori.
Dis de dimineaţă, când s-a trezit buimac a văzut o ceată de fluturi multicolori care cochetau cu florile din poieniţă. Acum florile nu se mai închideau brusc la vedera lor, ci se legănau uşor în bătaia vântului şi-şi netezeau sfioase petalele parfumate.
Gândăcelul contempla pierdut peisajul când de-odată se simţi înhăţat şi înălţat în aer. I-a stat inima-n loc pentru o clipă, apoi a văzut doi ochi albaştri de fetiţă care-i zâmbeau şi-l priveau ca pe-o minune. „Uite-o buburuză!“, a spus fetiţa voioasă. L-a mângâiat uşor, apoi l-a pus pe-un fir de iarbă. Gândăcelul s-a văzut într-un strop de rouă şi-a râs. Era roşu cu buline negre şi avea acum şi-un nume.

crossroads

2010-06-27T14:17:00.000+03:00

prea Târziu

2010-06-21T10:19:00.000+03:00

Sunt lucruri care mi se întâmplă în viaţă într-un timp care nu e nici ieri, nici azi, ci „prea târziu“. Ca un copil care a visat dintotdeauna o pereche de patine şi le primeşte când e bătrân şi suferă de spondiloză. Sau oameni care apar prea târziu. Aşa, mai mult ca o pedeapsă. Totul are un sens. Nimic nu are sens.
Ţi s-a întâmplat vreodată să simţi că-ţi fuge pământul de sub picioare şi-ţi pierzi tot aerul din piept şi cauţi un fir de pânză de paianjen de care să te prinzi ca să nu te mai clatini? Aşa m-am simţit eu când am citit Poezia.

„N-am reuşit să te ating,
te-am văzut,
am schimbat ceva şi ştiu c-am plâns...
Totul are un preţ, mi-ai spus.
Acum, pereţii mei sunt tapetaţi cu Dumnezeu,
oglinzile cu pozele tale,
iar în grădina cu lămâiţă
înalţ zmeie galbene atât de sus
să le poţi zări oriunde te vei afla...“ (Ada)

Am găsit-o în timp ce făceam „curat“, deşi zăcea acolo de câţiva ani. Abia acum am citit-o cu adevărat, acum când nu a mai venit pe mail, ci de dincolo de morminte. Atunci n-am avut TIMP. Acum e prea târziu să-i spun că am citit-o de o sută de ori şi că o ştiu pe de rost. Şi că mă uit în soare căutând în zadar zmeie galbene...

Poezia asta am vrut să ţi-o spun atunci. Şi te-am minţit când ţi-am spus că am uitat-o.
Dar aici, „acasă“ la mine, pot să ţi-o spun pentru că ştiu că nu-mi poţi vedea ochii.

Invitatie la expozitie

2010-06-14T17:09:00.000+03:00

Vă aştept cu drag, vineri, 18 iunie, de la ora 12.30, la Turnul Alb din Braşov, Calea Poienii, să ciocnim împreună un pahar de vin.

Expoziţia este organizată de Consiliul Judeţean Braşov şi Muzeul de Istorie Braşov, cu sprijinul sponsorilor Leykom, Chamon Dental Supply, SC Comat SA Brasov şi Modarom SCM Brasov.
Grafică afiş şi invitaţie: George Grădinaru

floare de Iris

2010-06-14T10:28:00.000+03:00

fata morgana

2010-06-07T10:00:00.000+03:00

Călătorul abia îşi mai târâia picioarele prin praful plin de mărăcini. E obosit de-atâta drum şi tare-ar vrea să moară. Dar el nu are sfârşit. Deşert de gânduri... suflet pustiu. Nemuritor de pustiu.
A căzut la pământ şi s-a bucurat că a căzut. A început să-şi numere cu sufletul la gură clipele din urmă. Dar l-a oprit o petală de mac apărută din vânt sau de niciunde. A găsit puterea să caute drumul petalei.

Apoi le-a văzut pe ele. Pe amândouă. Exact aşa cum le-a lăsat în urmă cu mii de ani.

„Ştiam c-ai să vii, dragul meu“, i-au şoptit ele fără să-şi mişte buzele. L-au ajutat să se ridice şi l-au condus către o întindere mare de apă. Şi-a văzut atunci oglindită faţa bătrână şi pletele albe... A închis ochii doar o secundă ca să nu se mai vadă. Când i-a deschis n-a mai rămas din vis decât o petală de mac plăpândă, fată morgană, în palmele-i bătrâne.

TIMPUL s-a scuturat de praf, şi-a luat toiagul şi a trecut mai departe peste apa morţilor.

Ce poate fi mai cumplit decât să fii nemuritor?

Băiatul cu Valiza (Poveste pentru copii mici)

2010-06-01T11:09:00.001+03:00

Era odată ca oricând un băieţel. Un băieţel aşa ca orice băieţel. Doar că avea ceva cu totul şi cu totul special. O Valiză. Prin urmare era şi el special, pentru că era Băiatul cu Valiza.
Doar că Valiza lui nu era una obişnuită pentru că avea înăuntru cinci lucruri extrem de importante la care nu avea acces nimeni în lumea asta în afară de el, nici măcar mama lui, ce să mai vorbim de Pistruiata, care îl necăjea ori de câte ori avea ocazia pentru simplul fapt că era cel mai micuţ din clasă. Ceea ce nu ştia nimeni era că el putea chiar să locuiască în Valiză, iar lumea de acolo era cu totul diferită de lumea noastră.

Dar iată că într-o zi, Băiatul cu Valiza se gândi că este destul de mare ca să poată pleca în Marea Aventură. Aşa că îşi luă Valiza şi plecă.

Dintr-o dată blocurile din jur s-au transformat în copaci uriaşi şi albaştri, iar oamenii locuiau în colivii care se lăgănau uşor în bătaia vântului.Autobuzele şi maşinile s-au transformat ca prin minune în baloane de săpun... Băiatul a scos din Valiză un zmeu auriu pe care l-a încălecat şi a pornit cu el contra vântului deasupra oraşului de copaci albaştri. Îi plăcea teribil să se ia la întrecere cu norii. A zburat aşa pe aripile zmeului până s-a pierdut în zare oraşul de copaci albaştri şi a ajuns lângă un lac cum nu mai văzuse până atunci.
Era un lac alb-alb ca spuma laptelui. Şi era zarvă mare în jurul lui. O ceată serioasă de broscoi şi brotăcei cu pantofi roşii de lac şi sugrumaţi cu papioane de trifoi îşi dregeau glasurile fonfănite şi făceau de zor vocalize. Undeva sub o frunză de brusture roiuri de albine şuşoteau şi îşi pudrau nasurile cu praf de stele. Furnicile îmbrăcate şi ele la patru ace, învelite în staniol, tropăiau sacadat în faţa lacului, iar nuferii multicolori îşi făceau ultimele retuşuri la rochiile de seară...
Când a apărut Băiatul cu Valiza pe zmeul lui auriu toată suflarea a încremenit. Nu se auzea decât vântul care foşnea prin ţinutele de staniol ale furnicilor... De-atâta timp îl aşteptau să vină, încât acum nu mai îndrăzneau nici să respire de teamă să nu-l alunge. Un brotăcel holbat şi cam saşiu, cu cărare pe mijloc şi cu pantofii roşii de lac de două ori cât el îşi luă inima-n dinţi şi făcu doi paşi lipăiţi către Băiatul cu Valiza. Îşi aranjă papionul de trifoi şi luă cuvântul protocolar: „O-o-o-orchestra e-e-e-e asta”. Atât a spus, deşi învăţase zile în şir pe de rost un întreg discurs savant. A înghiţit zgomotos şi a rămas cu o mână tremurândă suspendată în aer.

Băiatul a deschis uşor Valiza şi sub zeci de priviri aţintite asupra lui a scos o vioară de argint. Un murmur general de admiraţie a făcut ca apele albe ale lacului să tresară iar rochiile de bal ale nuferilor să se înfioare. Băiatul n-a mai stat mult pe gânduri şi a început să cânte la vioara de argint. Vântul şi norii s-au oprit în loc, boabele de rouă au încremenit pe ramuri, iar firele de iarbă şi-au netezit pletele de teamă să nu facă gălăgie. Un roi de fluturi cu aripi de fum s-a aşternut la piciorele Băiatului şi toate vietăţile de lângă Lacul Alb s-au oprit să îl asculte. Broscoii şi brotăceii şi-au adus brusc aminite că aveau şi ei o misiune şi s-au pornit să cânte cu glasuri guturale. Albinele le-au ţinut isonul cu vocile lor de soprane, iar furnicile învelite-n staniol şi-au luat în serios partitura de percuţie. Fluturii cu aripi de fum au luat nuferii la dans şi toată gândăcimea privea cu sufletul la gură Concertul de la Lacul Alb. Sunetul de argint al viorii a ajuns şi la urechile Crăiesei Vara care tocmai se plimba pe lângă lac.
Dintr-o dată, o pală puternică de vânt zmulse vioara de argint din mâinile Băiatului, papioanele de trifoi de la gâtul broscoilor, praful de stele de pe nasul albinelor şi costumele de staniol ale furnicilor... Nici zmeul auriu al Băiatului nu era nicăieri de găsit. Pesemne Crăiasa Vara a auzit concertul de lângă lac şi era extrem de nervoasă că toată admiraţia şi atenţia supuşilor ei se îndrepta acum către Băiat şi vioara lui de argint şi pe ea au dat-o uitării cu tot alaiul ei de flori şi fragi. Aşa că i-a luat vioara pentru totdeauna şi i-a dat-o Greierului. Din acea zi, şi furnicile şi broscoii îl ocolesc pe Greiere şi ori de câte ori îl întâlnesc îi cer socoteală. Nici albinele nu-l suportă în jurul lor, iar nuferii îl alungă când încearcă să se ascundă sub fustele lor.
Băiatul era tare necăjit că a rămas fără vioara de argint şi fără zmeul auriu. A scotocit prin Valiză şi a găsit o libelulă de gumă verde pe care i-o dăduse Pistruiata, un fluier de lemn şi o cărticică de poveşti din care îi citea mama în fiecare seară înainte de culcare. Se lăsa seara iar mama lui sigur îşi făcea griji pentru el. L-a apucat un dor de casă atât de mare (un pic de tot şi de Pistruiata) încât s-a aşezat pe o piatră de lângă Lacul Alb şi a început să plângă. Acum nu mai avea nici zmeul auriu cu care să poată zbura înapoi spre casă, iar oraşul de copaci albaştri era departe-departe. Aşa că a luat fluierul de lemn şi a început să cânte un cântec de dor şi jale. Broscoiul cu pantofii roşii de lac de două ori cât el s-a sfătuit cu gândăcimea şi l-au rugat pe Băiat să rămână cu ei, acolo lângă Lacul Alb...

Dar Băiatul voia să meargă acasă la mămica lui. Şi cum cânta el aşa din fluier, libelula de gumă verde începu să prindă viaţă şi să dea din aripile-i străvezii. Apoi i-a făcut semn să se urce în spinarea ei. Băiatul şi-a luat rămas bun de la broscoi şi brotăcei, furnici şi albine, fluturi cu aripi de fum şi nuferi în rochii de seară şi le-a promis că nu îi va uita niciodată. Apoi şi-a luat Valiza şi a încălecat libelula de gumă verde care l-a dus până deasupra oraşului cu copaci albaştri...

Când s-a trezit, Valiza cu cele cinci lucruri extrem de importante la care nu avea acces nimeni în lumea asta în afară de el, stătea sub pat. A deschis-o şi a văzut că toate cele cinci lucruri erau la locul lor – zmeul auriu, vioara de argint, libelula de gumă verde, fluierul de lemn şi cărticica de poveşti. Apoi a auzit-o pe mama care îl anunţa că iar a venit Pistruiata...

A închis Valiza şi s-a gândit că poate încă nu e timpul să plece în Marea Aventură.

Doi oameni şi doi bani

2010-05-21T13:57:00.000+03:00

Astăzi n-am să postez nicio poză. Dar vreau să vă povestesc despre doi oameni pe care i-am pozat de curând. Da. La mitingurile din faţa Prefecturii Braşov. Am învăţat să nu mă mai impresioneze multe lucruri, să rămân de piatră şi să-mi văd de meserie aşa cum e. Dar poate că acum am o hipersensibilitate de primăvară. Nu ştiu.
M-am dus la mitingurile pensionarilor aşa ca la ceva de rutină. Nu mă aşteptam la nicio surpriză. Din grabă însă, în acea zi mi-am uitat acasă vesta anti-sentiment. Participam ca la un spectacol de teatru cu titlul „Noi suntem părinţii voştri, voi sunteţi duşmanii noştri“, titlu scris mare pe un banner. Le făceam poze oamenilor de după gardul păzit cu străşnicie de jandarmi şi printre ei îmi atrage atenţia un moşulică tare costeliv cu nişte ochi enormi şi trişti adânciţi în orbite. Într-o mână ţinea un fluier iar în cealaltă un cupon de pensie mototolit pe care am putut citi suma de 460 de lei. Şi-a făcut loc prin mulţime ca să ajungă la mine şi mi-a spus cu o voce pe care de-abia puteam să o aud, arătând spre fluierul pe care îl ţinea în mână: „Vedeţi fluierul ăsta, domniţă? E tot ce mi-a mai rămas ca să mă pot face auzit cât de cât, pentru că voce nu mai am...“, îl îneacă plânsul şi mă prinde de braţ... N-am avut tăria să-l privesc în ochi. În schimb i-am făcut poze frenetică şi nu mi-am luat aparatul de la ochi nicio clipă de teamă să nu mă vadă colegii că plâng. Mi-am adus aminte de bunicul meu şi pentru prima dată în viaţa mea m-am bucurat că nu mai trăieşte...
Am cedat dreptul de autor al pozelor cu bătrânul şi fluierul lui şi acum aştept să văd câţi bani o să fac de pe urma suferinţei lui...
Ieri am fost la protestul mămicilor. Şi am dat de alţi ochi înlăcrimaţi. De data asta tineri şi frumoşi, de femeie. Era de vârsta mea femeia care ţinea în braţe un înger de copil. Mi-a povestit că a renunţat demult la ea pentru copil. Nu are nici părinţi, nici tată pentru copil, dar îl creşte aşa cum poate... M-a întristat nespus povestea ei. Rozalia o chema.
Doi oameni, două vieţi, două poveşti. Doi oameni pe care nu-i cunosc, dar care mi-au spus povestea lor pentru că credeau că aş putea face ceva pentru ei. Doi oameni pentru care n-am făcut nimic. Dar am făcut doi bani de pe urma lor.
Iar faptul că am plâns pentru ei, nu mă face un om mai bun.

Tribute to Maria Tanase

2010-05-19T12:27:00.000+03:00

un strop de otravă

2010-05-13T11:18:00.000+03:00

Oarbă şi nebună. Aşa m-am visat azi-noapte.

Oameni-copaci şi copaci-oameni cu braţe ude şi reci într-o toamnă prea devreme târzie… şi-un vânt fără direcţie ce anunţa ziua morţilor. Cine s-ar naşte de ziua morţilor?

O femeie nălucă alerga prin pădurea despletită cu o copilă în braţe. Nedorită copilă şi încăpăţânată să vină pe lume sub chip de fată, într-o zi fără-nceput, etern sfârşit.
Aleargă desculţă copila peste rădăcinile altora. Ea n-a avut niciodată rădăcini, i-au crescut mărăcini în schimb. Aleargă… nebună genetic şi oarbă. Copila-femeie, femeia fără copilă. Ar fi putut să zboare dacă nu şi-ar fi pierdut aripile undeva pe drum, într-un delir fără noimă…Poate că ar fi ajuns mai curând, înainte să mă trezesc.

M-am trezit obosită de alergat, dar urmele de mărăcini nu se mai văd. Aş fi vrut să mai dorm puţin să „văd“ încotro alergam aşa nebună şi oarbă. M-am privit în oglindă când se crăpa de ziuă şi mi-am şters de pe obraz un strop de otravă. Pădurea de oameni-copaci a dispărut şi s-a făcut lumină de primăvară.

Inima drăcoasă

2010-05-03T10:56:00.000+03:00

V-aţi pus vreodată întrebarea cum ar fi dacă s-ar inversa roluile? Adică dacă inima ar gândi iar creierul ar bate să nu tacă. Ăştia doi nu s-au înţeles niciodată calumea. Uite, de pildă, eu n-aş fi acum aici. Aş sta culcată într-un câmp de flori sălbatice şi aş dormi un somn fără vise şi m-aş trezi cu vise. Aşa-mi spune inima. Dar creierul are alte planuri şi mă ţine aici, departe de câmpul ăla cu flori sălbatice. Sau m-aş duce în parc să văd copiii cum se joacă. Nici n-ar fi greu, că e la zece minute de-aci. Dar creierul are iar alte planuri. Şi uite-aşa stau aici în încăperea asta unde soarele nu intră niciodată. Şi totuşi, dacă inima ar gândi? ... cum ar fi, hm? Ar mai bate? Pe creier îl trec fiori. Inima rânjeşte drăcoasă.

Patruzeci şi cinci de ani de tăcere

2010-04-28T10:23:00.000+03:00

Tăcere. Cumplită tăcerea care te face să-ţi auzi frica. Stătea întins sub un val de pământ şi nu-şi auzea decât sângele urlând prin vene. Şi gândurile care-i cădeau ca nişte obuze în creier. De propriile-i gânduri îi era cel mai frică. Pleoapele îi erau grele de pământ. Respira pământ. De suflet îi era teamă, nu de trup. Sufletul nu voia să-i ajungă hrană pentru viermi. Trupul îi purta un război care nu era al lui şi în care morţii nu contează niciodată, pentru că nu ei îl câştigă. Învingătorii sunt trupurile vii care se întorc acasă. Pe celălalt front, al sufletelor, nu există decât învinşi. La asta se gândea în timp ce viermii îi miroseau frica...
S-a trezit într-un salon, fost alb. Viermii erau de metal acum, încremeniţi în carne. A simţit apoi un corp străin făcându-i scandal în piept. Era inima, pe care nu şi-o mai simţise de-o veşnicie. Abia atunci şi-a adus aminte de Ana şi de ochii ei albaştri. Şi-o imagina cum stă cu mânecile suflecate în poartă, apoi se duce în casă, la fereastră, doar ca să aibă de unde se întoarece din nou la poartă... Glasul ei sau forma feţei nu şi le mai amintea. Doar ochii albaştri şi mânecile suflecate...
N-a apucat s-o viseze, poate îşi aducea aminte de chipul ei întreg. Un bărbat între două vârste cu ochii ieşiţi din orbite şi din cale-afară de grăbit a început să cerceteze trupul noului rănit. „Ţ-ţ-ţ-ţ. Piciorul stâng îl dăm la câini“, a spus doctorul după ce i-a aruncat o singură privire. „Vreau să mor cu picior!“, i-a răpuns o voce care parcă venea de sub pământ... Doctorul a făcut un semn unor personaje imaginare şi a plecat cu acelaşi refren „Ţ-ţ-ţ-ţ“. S-a bucurat când l-a văzut plecând. Prea mirosea a moarte doctorul. S-a simţit ridicat şi purtat către un oarecare loc. Şi o durere cruntă în tot corpul îi tăia răsuflarea. „Dumitre! Dumitre...“, auzi o voce cunoscută, de copilandru. Apoi din nou tăcere.
S-a trezit după o oră, o zi sau o lună. Trezirea i-a dat un fior rece şi şi-a căutat cu disperare piciorul. Era la locul lui. Bandajat, dar era acolo. „Ia priviţi! A-nviat mortul!“, i-a răspuns aceeaşi voce de copilandru. Era Toader. Un tânăr cu capul prea mare şi ochii prea mici, ca două mărgele înghesuite sub o frunte înaltă. Şi-l aducea aminte de când alergau cu praştia după coţofene şi înălţau zmee pe nişte dealuri verzi şi îndepărtate, la Tribujeni. Fugise şi el de acolo, tot în Transilvania. Acum era medic şi-i stătea bine aşa. Ştia că Toader i-a salvat şi piciorul şi viaţa, dar nu i-a mulţumit pentru asta. „S-a terminat războiul! Plecăm acasă, mă!“, i-a spus Toader înflăcărat şi a început să-i povestească vrute şi nevrute... Dumitru nu auzea decât cuvântul „acasă“ pe care şi-l repeta ca un ecou.
Pe Ana a găsit-o în poartă, cu ochi pierduţi în zare, cu mânecile suflecate şi cu un cocoş în braţe. Nu se îndura să-i taie gâtul, că doar ea l-a crescut, aşa că aştepta să treacă careva să-i taie cocoşul...

Patruzeci şi cinci de ani au trecut până când Dumitru s-a întors în Tribujeni. Patruzeci şi cinci de ani a visat dealurile acelea verzi unde alerga după coţofene şi înălţa zmee. Şi tot atâţia ani a visat moarte. S-a repezit la primul om, un tânăr era, pe care l-a văzut venind pe vechea uliţă din Tribujeni, l-a luat în braţe şi-a plâns. I-a povestit că avea şase fraţi şi-o soră, Alexandra. El era cel mai mare dintre ei, dar a fugit când a venit războiul şi i-a lăsat în voia sorţii. Pierduţi i-au rămas pentru totdeauna. Patruzeci şi cinci de ani a tăcut.
********
S-a prăpădit Dumitru. Doar Ana a mai rămas şi aşteaptă în zadar să-i bată ceasul cel din urmă. A rămas să-şi îngroape copiii şi nepoţii. Şi nu mai vrea. Se duce mereu la cimitir şi-şi tot aşterne locul lângă Dumitru al ei, până când Dumnezeu îşi va aduce aminte că a uitat-o pe pământ. Nu trece zi fără să se roage pentru el. Aşa îl simte ea mai aproape.
Mara nu-l caută niciodată la cimitir. Ea îl reinventează.

Baladă pentru Ada

2010-04-08T11:59:00.001+03:00

Tot încerc să scriu ceva vesel. Să vă fac să râdeţi sau măcar să zâmbiţi. Să râd şi eu, aşa ca de fiecare dată când îmi simt prietenii aproape. Dar nu am reuşit nici de data asta. Pentru că zâmbeul a început să doară. Iar râsu-mi dă în lacrimi...Vreau să vă povestesc despre Ada. Pentru că aş fi dorit atât de mult să o cunoaşteţi. Unii o ştiţi, majoritatea nu... Acum e prea târziu. A trecut mai bine de-un an şi jumătate de când nu mai e. Şi tot atât de când n-am mai vorbit eu despre ea. Astăzi i-am şters adresa şi numărul de telefon. Nu mă mai sună demult să-mi spună ce o doare. N-o mai doare nimic. Nimic.

Îmi trec pin faţa ochilor flashuri, ca nişte diapozitive roase de vreme... Înapoi în timp, mult înapoi... Mi-aduc aminte vag şi îndepărtat când am luat-o prima dată în braţe de pe o masă galbenă... Cum am lăsat-o odată-n parc şi am fugit să cumpăr un vinil cu Elvis, să gust doar eu emoţia, şi cum am găsit-o apoi plângând încetişor pe-o bancă... ce rău mi-a părut c-am abandonat-o aşa... şi placa aceea cu povestea "Frumoasa Arşenel" pe care-o ştiam amândouă pe dinafară şi ore-n şir o recitam...eu mai greşeam, ea, niciodată... şi seara aia când cânta nebuneşte la pian ca să nu mai audă gloanţele şuierând prin aer... şi muzica, ei da, muzica. Câtă culoare avea muzica!...."Ia zi, Ada, ce culori vezi în melodia asta?" "Auriu, mult auriu şi albastru. Şi aripi mari de fluturi. Tu, Ela, ce vezi?" "Verde mult şi ici şi colo roşu"....Apoi au venit primele iubiri şi răni...i le ştiam pe toate...mi le ştia pe toate...
Mai era şi acel film cumplit „Love Story“. A plâns mult când l-a văzut. „Aşa de mult aş vrea să mor aşa“, mi-a spus. „Eşti o proastă!“, i-am răspuns. Cu câtă încăpăţânare a învăţat melodia la pian. Îşi lăsa tot sufletul să curgă, acolo, peste clape când o cânta. Ca şi când ŞTIA. Doar ea. Şi aşa a fost. Aşa a murit. Ca fata aceea de 27 de ani din film. La 27 de ani. Tot pe un pat de spital. Dar lângă ea nu era El, ci doi părinţi cu suflete în cioburi. Lui n-a vrut să-i spună că moare...
N-am văzut la nimeni mai multă poftă de viaţă ca la ea. „O să fie bine, Ela. O să vezi“. Aşa-mi spunea mereu. Ca o consolare cu ecou. Îşi cunoştea organismul în cel mai crunt mod. Îşi ştia numărul leucocitelor şi trombocitelor cum ne ştim noi culoarea ochilor. Ştia tot ce i se întâmplă cu o luciditate înfiorătoare. Până în ultima ei clipă. Pentru că nu mai voia să moară ca fata din film... „Am ajuns să mă bucur pentru simplul fapt că mă trezesc. Şi că e soare afară... Uneori mi-e teamă să adorm...“
A lăsat în urmă şi un vis. Frânt. Voia să vindece prin muzică. Credea cu tărie că prin muzica ei putea ajunge la nişte sufletele uitate, incapabile să comunice, ale copiilor autişti. Ăsta era marele ei plan. Să-i aducă la lumină prin muzică.
Credea în îngeri şi iubea fluturii şi pe Bach. Aşa i-a fost şi viaţa. Ca un zbor străveziu şi diafan pin viaţa noastră. Ca un cântec de Bach auriu cu albastru, cu aripi mari de fluturi... o frunză furată de vânt într-o toamnă târzie...

Îmi zicea că poza asta o reprezintă cel mai bine. Că e aşa ca trupul ei. O fântână cu scări care nu urcă, doar coboară şi din care nu are scăpare... Era pimăvară. Atunci am pozat-o prima dată. Şi ultima. A murit în acea toamnă târzie.
Aţi fi iubit-o...

Aşa ca mine

2010-03-29T23:18:00.000+03:00

Mă chinuie de ceva vreme o poveste. Imaginară pentru mine, reală şi banală pentru alţii. Se zbate de ceva vreme să ajungă pe hârtie, dar am tot amânat-o. Am căutat să o ilusteez cu ceva, dar mi-am dat seama în ultima vreme că fotografia începe să se mi se dilueze în sânge şi mi-e teamă că nu am să o mai recuperez niciodată. Şi am o ciudă în mine că nu sunt în stare să pictez aşa cum aş fi vrut, aşa cum văd cu ochii minţii. Aşa că m-am apucat să răscolesc prin sertare şi praf şi cuvinte. Şi am găsit fotografia de mai jos (fără pretenţii tehice sau de altă natură), în care am regăsit înfrângerea din urmă a poveştii mele imaginare. E o imagine “furată” într-un loc unde cineva a interzis fotografia, într-un loc neimportant pentru mine, dar atât de sacru pentru acel bătrân. Târziu, mult mai târziu am “văzut” cu adevărat imaginea asta. Am văzut acel pumnal înfipt în inima lui şi privirea întoarsă a acelui zeu contorsionat, definitiv de piatră. Am încercat îndelung să îmi explic iluzia aceea optică (?!) a “pumnalului”. Şi nu am găsit nimic. Decât ciuda aceea că nu “am văzut” scena cu ochii mei, ci cu ochiul de sticlă fără suflet al aparatului meu mut. Apoi am trecut mai departe...

Aşa ca mine
Când ai venit în lumea asta, fiule, am fost prea ocupat ca să mă bucur. Aveam de alergat o cursă pentru agonisit averi de piatră... cavou îmi sunt acum... iar tu, abia de-mi ştii adresa. Primul tău cuvânt nici nu-mi aduc aminte când l-ai spus. La primul pas, nici nu eram prin preajmă. Te văd şi-acum cum stai cu mingea aceea albastră în braţe, pe care ţi-am făcut-o cadou de ziua ta, şi cum mă rogi cu ochi mari şi-adânci ca noaptea să merg cu tine să mă joc. Dar n-aveam timp de jocuri şi prostii şi nu ţi-am văzut nici lacrimile zbătându-se prin gene şi nici jocul tău pustiu cu mingea albastră....
Au trecut ani şi-am obosit să alerg după averi de piatră. Mingea albastră zace demult zbârcită sub o lespede spartă, iar tu nu mai eşti aici cu ochii tăi ca noaptea. Te-am sunat ieri, doar ca să ştiu dacă ţi-e bine. M-aş bucura să vii ca să-ţi arăt livada mea cu vişini. Voiam să vezi cum dau în floare. S-auzi şi tu tăcerea crengilor când se lovesc de-o lacrimă de rouă. Dar nu ai timp, mi-ai spus, copiii merg la şcoală, iar tu alergi mereu să strângi averi de piatră...
Nici eu nu mai am timp acum, decât să-ţi scriu câteva rânduri şi-apoi să dau foc cavoului de piatră. Ţie nu-ţi las decât livada mea cu vişini şi-o fostă minge-albastră.
Să nu mă plângi, copile. Eu, eu te plâng pe tine. Pentru că eşti aşa ca mine.

chitara fără coarde

2010-03-19T11:36:00.000+02:00

Îţi place să cânţi la chitară

la chitara mea

fără coarde

şi versul tău

fără vorbe

îl ştiu pe de rost.

Îţi las ţie o coardă

din chitara mea

fără coarde

pe restul le pastrez

ca să-ţi compun

o melodie

fără strună

pentru că eşti

când mă trezesc.

Mulţumesc, iubită mamă

2010-03-07T18:20:00.000+02:00

Mi-am adus aminte de Mara. Cum se pregătea ea de Ziua Mamei. N-o întrecea niciun copil când venea vorba de felicitarea pentru Ea. Scotea mici opere de artă din mintea ei, iar tovarăşa învăţătoare întotdeauna o lăuda. Dar nu i le-a dat niciodată mamei. Le ascundea pe fundul unui setar, unde rămâneau tăcute şi uitate. Apoi mai era acea serbare unde Mara cânta an de an, cu încăpăţânare, aceeaşi melodie – „Mulţumesc, iubită mamă“. Plângeau femeile în sală de fiecare dată. Doar cea pentru care cânta nu era niciodată acolo. An de an o aştepta să vină s-o vadă acolo, sus pe scenă. Şi nu venea. Mara ştia că nu venea pentru că îi era teamă că ceilalţi copii vor râde de ea şi că Marei îi va fi ruşine cu ea. Şi mai ştia că stătea singură, în întuneric, şi că plângea...
Cel mai mult ura când trebuia să cânte la comandă. Când tatăl ei o ducea la petreceri şi o obliga să cânte. El se mândrea cu ea, dar Mara se simţea aşa ca Fram-ursul polar. Odată a cântat un cântec nou, pe care tocmai îl învăţase la şcoală. Şi toată lumea a început să râdă. Nimerise un cântec patriotic. Uite de aia nu-i plăcea ei să meargă niciodată la circ şi nici la zoo. Din dragoste pentru Fram, cu care simţea că are o legătură tainică şi pentru totdeauna.
A crescut Mara şi a plecat departe ca să-şi trăiască viaţa. Şi rareori se mai uită înapoi. Dar mama a rămas. Stă tot singură, în întuneric, şi trăieşte altă viaţă. O viaţă în care râde, plânge, vorbeşte. Nu-i place lumina. Lumina prea vine din lumea (pe) care n-o doreşte. Acolo în întuneric e altceva. Şi e şi Mara. A strâns o grămadă de lucruşoare făcute de Mara, o adevărată colecţie pe care o păstrează cu sfinţenie. Şi poartă zi şi noapte o căciuliţă tricotată odată demult de Mara...
S-a măritat Mara. Şi a aşteptat-o iar pe mama să vină. A aşteptat-o la fel ca atunci, demult, la spectacol. Dar n-a venit. Acum îi era teamă că prietenii Marei vor râde de ea când vor vedea că-i tremură mâinile şi îi cade mâncarea pe masă. Credea că-i va fi ruşine cu ea. S-a îmbrăcat frumos şi a stat aşa, în întuneric, şi-a plâns.
Dacă Mara ar crede că există un Dumnezeu, cu siguranţă l-ar urî.

winter feeling

2010-02-28T19:37:00.000+02:00

where future has no place

2010-02-23T19:47:00.000+02:00

Vârstele Prejmerului

2010-02-18T10:04:00.000+02:00

Îmi place teribil să mă plimb prin „ţigănie“. E o altă lume acolo. Şi, da, „subiectele“ sunt mai inedite prin libertatea pe care o emană. Indiferent cât de grea le este viaţa, copiii au întotdeauna un refugiu perfect: strada. Acolo îi văd fericiţi. Şi uniţi. Când văd ceva bizar, cum am fost noi, de exemplu - o gaşcă de fotografi - apar de pretutindeni. La porţi, în ferestre, pe străzi... Şi au un soi de mândrie nedumerită când se văd în centrul atenţiei. N-am văzut niciodată copii mai liberi decât copiii de ţigan. Asta îmi place la ei.

*I love walking through a gipsy village. It's another world out there, And yes, the „subjects“ are more unique because of that feeling of freedom they shed. No matter how hard their life is, the kids have always a perfect refuge: the street. There I see them happy. And united. When they see something bizarre, like us for instance - a bunch of photographers - they appear form everywhere. At the gates, windows and on the streets... And they have that sort of uncertain pride when they see themselves in the center of attention. I have never seen kids more free like the gipsy kids. This is what I like about them.

După toată hărmălaia, voioşia şi nebunia ţiganilor, când am trecut în partea română am avut impresia că intru într-un sat pustiu. Abia dacă vedeai pe careva la porţi sau pe străzi. Se vedeau din când în când perdele lăsate să cadă şi chipuri care dispăreau sub ele.

*After all that wing-ding, joy and craziness of the gipsies, when we passed "the border" to the romanian side I had the feeling I was in an abandoned village. You could barely see someone at the gate ot on the street. Now and then you could see the curtains at the windows falling and faces dissapearing behind.

Am întâlnit şi copii bătrâni în Prejmer. Puţini ce-i drept, dar i-am întâlnit. Parcă aveau toate poverile lumii pe umeri şi în ochi.

*I also met old kids in Prejmer. Not so many actually, but I met them. They looked like they had all the burdens in this world on their shoulder and in their eyes.

Copilandul ăsta mi-a plăcut cel mai mult dintre toţi. Mergea, aşa, fluierând cu o mână în buzunar şi cu haina aruncată pe umăr. Când a dat de străini s-a oprit pentru câteva clipe din fluierat şi ne-a privit dezaprobator, ca pe nişte copii neascultători. Apoi şi-a aruncat haina pe celălalt umăr, şi şi-a continuat drumul fluierând şi clătinând uşor din cap, ca un om mare ce era.

*This kid I liked the most. He was walking, whistling, with a hand in his pocket and with his coat casted over his shoulder. When he came across strangers he stopped whistling for a moment and looked at us disapprobative, like we were some naughty kids. Then he casted his coat over the other shoulder and walked away whistling and nodding his head slowly, like an old man that he was.

De data asta n-am prea pozat bătrâni. Dar bunicuţa asta mi-a plăcut în mod special. Are zâmbetul bunicii mele atunci când mă vede venind. De fapt, cred că toate bunicuţele zâmbesc aşa. O fi zâmbetul pentru nepoţi.

*This time I didn't take too many photos of old people. But this old granny I liked in a special way. She had my grandmother's smile when she sees me caming. In fact, I think that all grammas smile like that. It could be the smile for grandkids.

Doamna lupilor

2010-02-15T11:34:00.000+02:00

Am auzit că inima nu doare. Şi n-am înţeles. N-am înţeles în ce se înfig colţii de lup atunci când noaptea e prea noapte şi luna nu e lună... unde se ascunde acea durere surdă şi acel urlet mut...

*I heard that the heart itself does not hurt. And I didn't understand. I didn't understand where do you feel the wolves fangs when the night is too dark and the moon is not a moon... where it is hidden that deaf pain and that mute scream...

Am auzit odată o poveste despre inimi. Se zice că odată trăia un om cu o inimă perfectă. Fără pată. Fără cusur. Se adunau oamenii în jurul lui şi se minunau. Nimeni niciodată nu a mai văzut o inimă atât de perfectă. Într-o zi însă, un bătrân s-a abătut prin acele locuri şi a văzut mulţime mare. S-a dus şi el să vadă de ce atâta zarvă. Când a ajuns în dreptul tânărului cu inima frumoasă, mulţimea s-a dat câţiva paşi în spate, apoi a început să râdă şi să-l arate cu degetul. Râdeau şi se ţineau cu mâinile de burtă. Râdeau de inima bătrânului. O inimă chircită, ciobită, cu răni adânci, cusută ici şi colo. Unlele cioburi abia dacă se mai ţineau şi stăteau să cadă. Urâtă inimă avea bătrânul. Ce diferenţă cruntă era între cei doi. Tânărul şi-a mângâiat inima frumoasă cu mânile-amândouă. Bătrânul şi-a mângâiat inima ciobită cu mâini obosite, apoi a spus: „Ce inimă frumoasă are tânărul acesta! Dar n-aş schimba-o niciodată cu a lui pentru că el n-a iubit“. Mulţimea a început să murmure. Îl credea nebun. Cine n-ar fi vrut o inimă atât de frumoasă în schimbul uneia atât de urâte! „Cândva am iubit mult şi-am fost fericit“, a spus bătrânul mai mult pentru el. „Şi pentru că am iubit prea mult inima mea s-a rupt în două. Dar după un timp, am adunat cioburile şi le-am lipit la loc. Am iubit iar şi am fost iar fericit. Dar inima mea s-a rupt din nou şi din nou... Am tot strâns cioburi şi le-am tot lipit. Mereu şi mereu. Şi de se-ntâmplă să mai cadă cioburi, le adun, le şterg de praf şi le păstrez...“, a spus bătrânul aplecându-se şi culegând un ciob de inimă de la picioarele mulţimii. „Da da. Am iubit!“ a mai spus bătrânul îndepărtându-se.
Oamenii au rămas pe gânduri şi în timp ce bătrânul se pierdea în zare, au spus: „Ce inimă frumoasă avea bătrânul...“ Apoi au plecat şi ei, rând pe rând, şi l-au lăsat singur pe tânărul cu inima lui preafrumoasă.

*I heard once a story about hearts. They say that once upon a time there was a man with a perfect heart. Spotless heart. The people gathered around him and couldn't stop wondering. Nobody ever saw such a perfect heart. But one day an old man meandered to that place and saw that crowd. So he went to see himself what was all that fuss about. When he got closer to that young man with the perfect heart, the crowd stepped away and then all the people started laughing and pointing their fingers to the old man. They were laughing at the old man's heart. A heart so wrinkled, broke in pieces, with deep wounds, sewed here and there... Some of the pieces could barely hold... Such an ugly heart had the old man. What a cruel difference was between the two! The young man caressed his beautiful heart with his both hands. The old man caressed his heart with his tired hands and then said: “What a beautiful heart this young man has! But I would never change mine with his, because he never loved”. The crowd started moaning. They thought the old man was crazy. Who would not die to have such a beautiful heart instead of an ugly one! “I loved very much once... and I was so happy”, said the old man more to himself. “And because I loved too much my heart broke in two. But after a while I gathered all the pieces and I put them together. I loved again and again I was happy. But my heart broke over and over again... I gathered the pieces and I stuck them together. Again and again... And if sometimes it happens to loose some pieces, I gather, undust and keep them...”, said he and picked up a piece of heart that felt at the feet of the crowd. “Yes yes. I loved...” said he again while walking away. The people watched the old man as he was melting in the distance and one of them said: “What a beautiful heart the old man had”... Then they all went away, one by one, and left alone the young man with his so perfect heart.

Şi-acum îţi spun: nu plânge, doamnă, când îţi vezi rănile şi când gândurile îţi sfâşie veşmintele. Ele, rănile, sunt bijuteriile tale, iar lacrimile îţi sunt perle. Nu plânge, doamnă, râzi! Că doar eşti doamna lupilor.

*And now I tell you: don't cry, lady, when you see your wounds and when your thoughts rip off your clothes. The wounds are your jeweleries and tears are your pearls. Don't cry, lady, laugh! As you are the lady of the wolves.

La un secol distanţă

2010-02-08T10:12:00.000+02:00

Satul Holbav se află la doar 20 de kilometri de Braşov. Dar mulţi dintre săteni trăiesc la un secol distanţă. Pe vîrf de deal sînt cîteva căsuţe bătute de vînt, viscol şi ploi. Acolo trăiesc familii uitate de timp, care înfruntă viaţa aşa cum e. Şi nu se plîng. Stau la lumina opaiţului, se încălzesc cu lemne şi cară apă din vale cu găleţile. Cînd le calci pentru prima dată pragul, te primesc de parcă te cunosc de-o viaţă. Sîmbătă, la iniţiativa Iuliei Barbu, profesoară de limba şi literatura română de la Colegiul Tehnic Astra din Braşov, dar şi a fotografilor Gigi Belu şi Marius Grozea, sătenii cei mai necăjiţi din Holbav au primit haine, încălţăminte, jucării, rechizite şi alimente, strînse special pentru ei.

Nea Culea are 84 de ani şi este cel mai vîrstnic sătean de pe deal. Şi cel mai izolat dintre ei. Tanti Vitoria, soţia lui, ne-a povestit că au împreună 12 copii, dar doi s-au prăpădit. Plînge şi-şi frînge mîinile cînd îşi spune necazul. Acum, singurele lor bucurii sînt vizitele pe care le fac copiii din cînd în cînd.

Tanti Vitoria nu se mai poate mişca decît „pînă aci la uşă şi înapoi“. Stau într-o cămăruţă mică amîndoi şi îşi ţin de urît unul altuia. Sîmbătă, cînd au văzut cîţi musafiri le-au trecut pragul i-a luat pe fiecare şi i-a strîns în braţe, de parcă se ştiau de cînd lumea. Apoi şi-au cerut scuze pentru sărăcia lor.

N-au vrut în ruptul capului să ne facă o demonstraţie de tandreţe, la cerere. Moşul mai că ar fi încercat să-şi pupe baba pe obrazul obosit de vreme. Dar ea l-a împins deoparte. „Miroşi a răchie!“ i-a dat ea verdictul. Nea Culae s-a mulţumit atunci să strîngă în braţe duduile venite în vizită. Şi nu le-ar mai fi dat drumul.

La plecare, nea Culae a vrut să le arate comoara lui. „Familia“ tocmai se mărise de curînd cu un viţel şi doi mieluşei. Şi dacă tot avea oaspeţi de seamă, a ţinut morţiş să le arate gospodăria. Mîndria lui.

Nea Marcu Tudorel a fost primul sătean care a pus umărul să-şi ajute vecinii. El şi-a pus „la bătaie“ carul şi cei doi boi, de care este tare mîndru, pentru a căra sacii cu ajutoare de la poalele dealului şi pînă la casele sătenilor. Tot la el în curte au fost depozitaţi sacii şi primiţi oaspeţii de la oraş. N-a ştiut să spună exact de ce se adună toată lumea la el în bătătură şi nu la vecinul de pe dealul celălalt, de exemplu. „Poate le place de noi“, a sărit să îl ajute tanti Anişoara, soţia lui, cu care are împreună doi copii mari. „Nu ştiu, poate că sîntem noi mai la vale, aşe“, rîde nea Marcu, apoi îmi povesteşte despre cît de grea este viaţa din deal, cu care s-a obişnuit însă.

Nu i-a trecut nicodată prin cap să se mute altundeva. Iarna e greu, că e frig, iar vara e greu, că trebuie să muncească pentru a strînge provizii pentru iarnă. „Apă aducem de la un kilometru cu boii, cînd se poate. Cînd nu, cu bidoanele sau cu cobiliţa“, spune nea Marcu.

Cel din urma gand

2010-02-03T10:33:00.002+02:00

Mara era un copil destul de ciudat. Sau cel puţin aşa o vedeau ceilalţi copii. Prefera să se joace singura, deşi nu părea un copil trist. Avea o lume a ei minunată şi nu îi plăcea ca ceilalţi să ia parte la ea. O singură persoană avea acces în lumea ei, care era, de fapt, cel care i-o construise: bunicul ei. Şi-l amintea cum mergea şchiopătând uşor cu piciorul stâng, cu o mână la spate şi uşor aplecat. Când era îngândurat se plimba, aşa, şontâc şi clătinând din cap, dintr-o parte în alta a camerei până când o lua ameţeala pe Mara uitându-se la el.

Îşi aduce aminte cum se vedeau pe braţele bunicului, sub piele, mici bucăţele de metal. Schije, după cum le spunea el. Le căpătase din război şi le purta ca pe nişte decoraţii mute, uitate pentru totdeauna în trupul lui. Vorbea mereu cu patimă şi ură despre ceva ce nu avea voie, pentru că bunica îl oprea mereu spunându-i “Taci bărbate, că te aude careva şi o să murim de foame”. Mara nu înţelegea ce spunea bunicul, dar era sigură că avea motivele lui şi că ştia bine ce spune.
Îi plăcea mult când povestea de nişte vechi prieteni de-ai lui, Iţig, Ştrul şi Bulă, sau cel puţin Mara credea că sunt prietenii lui, că altfel nu avea cum să ştie atât de multe despre ei. Dar cel mai mult şi mai mult îi plăcea când îi spunea poveşti. L-ar fi ascultat o viaţă şi nu s-ar fi săturat niciodată. Aveau şi o poveste preferată a lor, Povestea omului leneş, pe care bunicul i-o amintea Marei de fiecare dată când ea spunea că îi este lene să-şi facă pătuţul sau să dea mâncare la mâţă. Cât de dezamăgită a fost atunci când tovarăşul învăţător Puşcă a citit copiilor în clasă povestea aceea cu omul leneş, care ar fi fost scrisă de un individ zis Creangă. Atunci Mara s-a ridicat în picioare şi i-a spus tovarăşului că aceea e povestea bunicului ei, iar ea o ştia de mult mult de tot, aşa că nu avea cum să fie a lui Creangă ăla. A plâns cu capul pe bancă în timp ce toţi ceilalţi copii râdeau. Râdeau şi ei aşa, fără să ştie de ce. Râdeau pentru că îl vedeau pe tovarăşul Puşcă râzând cu lacrimi... A râs şi bunicul când Mara i-a povestit totul cu sughiţuri... cum le-au furat alţii povestea lor cu omul leneş.
Bunicul ieşea uneori să se plimbe. Ieşea ca să-şi caute gândurile. Mara nu înţelegea cum îşi găsea bunicul gândurile pe străzi, pentru că ea nu le găsea acolo niciodată, dar se bucura mereu când îl vedea venind. Poate că de asta şi pleca. Să aibă de unde veni. Dar într-o zi n-a mai venit. L-a căutat bunica pe străzi ore în şir şi când l-a găsit, nu l-a mai găsit pe el. A plecat şi s-a întors fără poveşti. Nici măcar Mara nu-l mai făcea să zâmbească. Poate că-şi găsise gândul cel din urmă.
Era o noapte frumoasă de primăvară, iar Mara nu voia să doarmă. O cuprinse o bucurie stranie cum rar i se întâmpla. Cânta, dansa şi râdea. Şi nu se putea opri. Bunica a urcat cu greu de câteva ori scările scârţâitoare până la ea şi a rugat-o să fie cuminte, că doarme bunicu’. Dar Mara nu o asculta, voia să cânte şi să danseze şi să râdă. Atunci mai mult ca oricând. Bunicul murea, iar ea râdea.
Când el s-a dus, a luat totul cu el. Şi nimeni nu i-a mai spus niciodată poveşti Marei. S-a ascuns din nou sub masa din camera mică. Acolo se ascundea întotdeauna şi îşi acoperea ochii şi urechile cu mâinile ca să nu-l mai vadă pe tata cum o loveşte pe mama. Ca să n-o mai audă cum urlă. Aveau s-o îmbrace din nou într-o cămaşă ciudată cu mâneci legate şi să o ducă într-un loc gri şi rece unde Mara nu avea voie să o viziteze niciodată. Acolo sub masă avea lumea ei de poveste, departe de ei, acolo unde îşi dorea să ajungă odată.
Au trecut ani de-atunci şi Mara încă plânge când îşi aduce aminte cum râdea când bunicul murea. A încercat să se mintă că nu ştia...

Tears from the future

2010-01-31T12:08:00.000+02:00

Mă întreb de ce ne naştem plângând. Ca şi când plânsul ne-ar fi cea mai cunoscută îndeletnicire, încă înainte să ne naştem. Poate aducem cu noi un mesaj trist din viitor şi e ciudat cum ceilalţi se bucură de primele noastre lacrimi...

*I wonder why we come in this world crying. Like crying is the thing we know best even before birth. Maybe we bring a sad message from the future and it's so strange that all the others enjoy our first tears...

Zâmbetul îl învăţăm, pe când suferinţa nu trebuie învăţată. O ştim dintotdeauna, cu mult înainte să ne naştem. Poate că plângem pentru ce am fost sau pentru ceea ce o să devenim.

*We learn the smile, but the suffering doesn't need to be learnt, as we konw it forever, long time before we were born. Maybe we cry for what we've been or what we'll become.

Zâmbetul din ochii unui copil este cea mai frumoasă răsplată pe care o putem primi, iar tristeţea lui e greşeala noastră.

*The smile in the eyes of a child is the most beautiful gift we can receive and their sadness is our mistake.

Nimic nu e mai trist pe lume decat un copil căruia nu i se citesc poveşti, care nu e lăsat sau nu ştie să viseze frumos.

*There is nothing sadder than a child that nobody reads a story for, a child that is not allowed or does not know how to dream.

Cred că primul indiciu al maturizării este minciuna, pentru că odată cu ea începem să ucidem ce e bun în noi. Unii ucidem tot, alţii mai păstrăm nişte frânturi de vise până la final.

*I think that the first clue of growing up is the Lie, because along with it we start killing what is good in us. Some of us kill everything, the others save some pieces of dreams till the end.

Aş vrea ca orice copil să se nască râzând.

*I wish that every child would come in this world laughing.

Wrong written life

2010-01-27T11:57:00.001+02:00

As vrea sa cred ca moartea nu e capat de drum. As vrea sa cred ca intr-o zi, cand voi fi obosita de atata drum voi ajunge la tine. Si poate ca tu vei avea grija de mine. Eu n-am apucat. Nici macar sa-ti spun adio. Si totusi, ai venit. N-am visat, erai acolo pe culoarul de trecere, unde inca mai stai, cuminte, cu ochi mari si buze rosii, ca de mac. E multa lume in jurul tau, ca intr-o gara cu un singur tren, cu o singura destinatie. Nu vine nimeni. Toti pleaca. Daca as stii ca vei pastra un scaun gol pentru mine, te-as lasa sa pleci si as veni si eu intr-un tarziu. Mult mai tarziu. As vrea sa cred ca nu eu ti-am scris viata gresit.

****
I would like to believe that death is not the end of the road. I would like to believe that one day, when I’d be tired for such a log trip I would reach you. And maybe you’ll take care of me. I didn’t have the chance to take care of you. Not even to say goodbye. But you came to me anyway. It was not a dream. You were really there on that passing corridor where you still stay, peaceful, with those big eyes and lips red as a poppy. There’re so many people around you, like in a railway station with only one train and one-way destination. Nobody comes. Everybody leaves. If I could only know that you will save an empty chair for me, I would let you go… and I will come later. Much later. I would like to believe that it was not me the one that had written your life wrong.

Moon whisperer

2010-01-13T19:21:00.000+02:00

- Ce frumoasa esti in seara asta! Pleci? … Credeam ca mai ramai putin. Mi-ai promis ca lipim cioburi si le-am strans pe toate…
- Da. Plec. Si maine, inainte sa ma intorc vreau sa pleci si tu…

*You are so beautiful tonight! Are you leaving? … I thought you’ll stay a little bit longer. You promised to help me stick the pieces together and I gathered them all…
- Yes, I’m leaving. And tomorrow, by the time I come back, I want you to leave..

- E prea curand…
- Ti-am pus la pachet toate visele, sa le ai pe drum. Ai grija sa nu le pierzi sau sa le uiti in vreun port. Si mai ales, sa nu le vinzi! Sa le pastrezi doar pentru tine.

*- But it’s too soon…
- I put all your dreams in a package, to have for your trip. Take care not to lose or forget them in a harbour. And don’t sell them! Keep them only for yourself.

Stralucea in seara aia mai tare ca oricand. Si m-am gandit pentru o clipa sa nu mai plec, desi asteptasem de atata timp momentul asta. Lipisem atatea cioburi de vise pana am construit toata corabia care avea sa ma duca departe. Si totusi, in fata oceanului, parca nu mai aveam curajul sa plec.
- O sa fie vant bun maine…

*She was shining more than ever that night. And I thought for a moment that I should not leave at all, although I was waiting for that moment for so long. I put together so many pieces of my dreams till I almost finished the ship that was to take me away. But, in front of the big ocean, I felt I didn’t have enough courage to sail away.
-It’s gonna be a good wind tomorrow…

- Pot sa revin din cand in cand?
- Nu. Sa nu te mai intorci niciodata! Voi veni eu la tine, cand o sa te pierzi si-ti voi lumina calea. Dar de intors, sa nu te mai intorci. Sa nu ma cauti…E prea tarziu sa plangi…Trebuie sa plec acum. E bal la castelul lui Marte si am planuri mari cu Neptun.

*-May I come back from time to time?
- No. Don’t ever come back! I will come to you when you’d be lost and I will guide your way. But don’t come back. Don’t try to find me! … It’s too late to cry… Well, I have to go now. There’s a fency-dress ball at Mars’ castle and I have big plans with Neptune.

Plangeam in praf de stele. Pentru ultima data.

*There I was crying in the stardust. For the last time.

Iesirea? Iesirea a fost minunata si nu m-as mai intoarce acolo niciodata.

*The exit? The exit was great and I would never go back there again.

before the dawn

2010-01-07T22:54:00.001+02:00

Judas Priest, Before the Dawn

Dimineţile au momentele lor de teroare şi magie în acelaşi timp. E momentul în care deschizi ochii şi îţi dai seama că eşti complet singur(ă) şi că trebuie să începi ziua singur(ă). Sau e momentul în care mulţumeşti zeilor că ea/el este încă acolo, lângă tine...

*Early mornings have their moments of terror and magic in the same time. The moment you open your eyes and realise you're completly alone and have to start the day alone. Or it's the moment you thank god he/she's still there by your side...

another year....

2010-01-03T12:55:00.001+02:00

I don't believe in faith. I don't believe in gods. I believe in me. I am the one to blame everytime I loose. And if I win sometimes, it must be an accident. Another year gone by... I lost too much and I won too less. I lost a soul and I won more money. It was a good year.

„They run off the window and returned as great revolutionists”

2009-12-21T23:05:00.000+02:00

*VERSIUNEA IN LIMBA ROMANA aici

Stelian Maria - Noi de-aicia nu plecam

VALERIU STELIAN ,,DOAMNE VINO DOAMNE"

He fought against the communist system all his life. He was dreadfully beaten, forced to hard labor in jail, spent some years in communist prisons as a political convict, was verified by securists his entire life and doors had been closed in his face because he refused to become a member of the Communist Party. He stood up for his ideas and for his dream to change something. And now, after 20 years of „freedom”, he is very disappointed.
In December 1989 he was the first that entered by force the Security building in Brasov in order to see with „free eyes” those hidden places where years before he was carried with tight eyes, interrogated and beaten for his courage to say „NO”. He doesn’t consider himself as a big revolutionary. He doesn’t even have a revolutionary „certificate”.
Octav Bjoza, an engineer by profession and ex-political convict, he’s now, at his 71 years, the president of Ex-Political Convicts Association in Romania (AFDPR). He fought constantly after 1989 in order to reveal the communist crimes and the names of those security officers that became overnight „great revolutionists with certificates and complete merits”.
In spite of all his suffering, Bjoza did not loose one moment his humour and overflows with energy and optimism. Although 20 years gone away, he still recalls, like it was yesterday, the days of 21st and 22nd of December 1989 in Brasov.
„It was 21st December and it was great fuss at ICA Ghimbav factory (Romania’s first large airplane manufacturer). A small guy with a big head spoke to the workers about what was going on in Timisoara and then he convinced everyone to march to the center of Brasov to the Communist Party building”, he begins his story.

He told me how the workers from ICA - where he worked as an engineer - where all grouped for the march to Brasov. Then he saw a few trucks filled with “shield-bearers” – “the masked men of nowadays” and their superiors ordered them to open the fire…
“They been ordered to open the fire and they shot. But they shot in the air, about 45 degrees up, with war ammunition. There’s no doubt it was war ammunition as branches from the trees fell over our heads. There were a few more military barrages in town but nobody was shot. And I, as a big revolutionary as I was, kept walking with the workers to see what will happen“, he said.

He also remembers about another certificate-less revolutionary called Ioan Demi. He was the guy that mobilised the workers from all the factories in Brasov and convinced them to go and fight for freedom.
„But who jumped in front of them to stop them?Those that are now so-called great revolutionists, those that managed in these 20 years by now to gather fortunes that you can hardly embrace with your eyes. They became revolutionist after 6-7 years after the revolution and have now great fortunes. They run off the window and returned as great revolutionists”, said Bjoza with anger.
He stops for a moment in order to prepare himself somehow for the Big Day – 22nd December.

And the big day came. The minds of people were on fire and many of them where afraid to go to work. The rumors that the dictator Ceausescu fled by an helicopter created chaos.
But the courageous ones went out on the streets again. Among them, there was Bjoza, aged 51. He remembers about a lamp post in the center of Brasov where he saw a boot, a slice of bacon and a piece of old salami hanging, „but of those that you cannot eat, ‘coz otherwise it was big hunger”. “One can eat those days only pork legs and chicken claws. You could hardly found any flies in the shop windows as they were all dead by starvation. There was no need to use insecticide spray against flies”, said he with a bitter laugh.
On that morning floods of workers and students where rushing to the center of the town. And the magical words “the dictator run away” created an undescribable chaos. Some of the soldiers started to pact with the people. Fist thing that Bjoza did was to run like crazy to Security building. There he found some of the securists that didn’t manage to run away yet and decided to take the attitude of some great revolutionists instead.

“Knowing the road to Security so well, as I had previously been there, I was the first that reached at the gate. Two «civil karatists» where waiting for us there with «bread and salt», I mean with iron bars and force. Why I was there? To beat, to kill, to destroy, to set fire? No. I was there to see the bastards’ faces when they would see us there”, said he.
Bjoza enumerated all those securists he saw that day, some of the guys that beat him to almost to death years before. He saw there senior lieutenant Bucur – the boss of Security Brasov, his assistant Nitu (“by far the smartest amongst all”), a young securist Fodor, one called Mladin, another one called Vlad and Valentin Musat. “And these are only a few names. These security officers are unquestionable and they can only admit they’d been there” said Bjoza with so much anger and hatred in his voice.

Once he entered the building he started searching for those dark places and those people that tortured him.
„I entered and started searching for those places that I could only guess, because every time I’ve been there during the investigations I was with tight eyes or I wore some special glasses like those of a motorist, made of frosted glass or tin. I tried to identify, after tens of years, the dark places where those scoundrels tortured me in ’58. Some of them are still alive… I was not one of the greatest fighters against the communists that suffered the most, but because I was stubborn from home, I never wanted to admit in front of them that I was part of an anti-communist organization (Romanian Youth Guard) … and that’s the reason they beat me more …”, said the ex-political convict.

He found there many locked or barricaded doors. But he felt that there were some hearts beating behind those walls… He has a picture in his mind with a burning cigarette left on an ashtray …about a captain uniform abandoned under a desk in a hurry… While he was “haunting” the building and was being haunted by memories, he realized he could not go out. The officers locked themselves in the building along with the intruder.
Anyway, he thought he could not leave the building without some keepsakes: two pieces of a frame of a Ceausescu painting, a piece of a communist flag, a book of Ceausescu’s “masterpiece”…
“Then I said to myself that those things could not prove I really was there. I could have taken them from anywhere… Then I thought: I’ll take the sign from the door, an aluminum panel on which the words «Documentary point» laid”, said he.

Octav Bjoza lives now a great disappointment after 20 years of “freedom” and continues to revolt. He is revolted by the fact that even if we estranged from those events of December 89, the number of revolutionist multiplied “as mushrooms after the rain”.
“I remember when I was a kid, I used to search for mushrooms … and under every dry cow shit there were about 4 or 5 mushrooms. The revolutionist appeared exactly in the same way. Why? For shameless advantages given by another Parliament made of impostors, a Parliament where securists, militiamen, communist activists or teachers from the Security School found a good place. These are the people that studded the Parliament in ‘90-’92. The same guys we fought against … in the street” said Bjoza.

The youth from Brasov were the first that made their voices heard against the communist regime. They were the first that had the courage to say No with any risk.
“The patriotism of the youth from Brasov has written the history. And when I say this I am thinking of those young men that rose against communists in 15 November ’87, I am thinking of those young men that sacrificed their lives, that are invalid now and that fought day and night on December ’89. I am thinking of those young men that had no fear in the fight against communism for the last 45 years. Many times I see the image of my father that gave me before he died the map of the Big Romania – that map escaped from three security searches. I stare at that map many times, alone, in silence, and every time I have that feeling of shame and unfulfilled duty’ said Bjoza at the end of his story.

Octav Bjoza
Octav Bjoza was elected the president of Ex-Political Convicts Association in Romania (AFDPR) in 2008 after Constantin Ticu Dmitrescu’s death. Bjoza is one of the founders of AFDPR in 1990. Later, in 2003, he becomes vice president of AFDPR Brasov and president of the organization in 2006. He becomes vice president of the organization at national level since 2007.
He was arrested in July 1958 because he was a member of Romanian Youth Guard (anti-communist illegal organization) and was convicted to 15 years of hard labor and 10 years of “civic degradation”. He spent 4 years in many prisons in Romania - Codlea, Gherla, Vacaresti, Jilava, Galati, Braila – and in extermination camps in Stramba, Stoicesti, Salcia, Bacul 4, Grind-Periprava... He was released from prison in June 1962, but he has been continuously persecuted by Security till 1989.

under a violet moon

2009-12-15T09:43:00.001+02:00

Blackmore's Night-Under a violet moon

This is not real. It's just a dream. It's the wind, the smell of grass and the distant old song of that violet moon. A place in time where I could lay down and die for a moment. With no tears, no sorrows. It's just a dream under a violet moon.

Nu e nimic real. E doar un vis. Din cauza vantului, a mirosului de iarba si a cantecului vechi si distant al acelei luni violete. Un loc undeva unde as putea sta intinsa si as putea muri pentru o clipa. Fara lacrimi, fara regrete. E doar un vis sub o luna violeta.

desert of hope

2009-12-13T19:55:00.000+02:00

...

2009-12-13T11:36:00.001+02:00

New search through old photos...

Lord John promissed to come ...

2009-12-07T09:34:00.000+02:00

He came from his palace grand
He came to my cottage door
His words were few but his looks
Will linger for evermore
The look in his sad dark eyes
More tender than words could be
But I was nothing to him
And he was the world to me.
There in her garden she stands
All dressed in fine satin and lace
Lady Mary so cold and so strange
In her heart she could find no place.

He knew I would be his bride
With a kiss for a lifetime fee
But I was nothing to him
And he was the world to me.

Now in his palace grand
On a flower strewn bed he lies
His beautiful lids are closed
O'er his sad dark beautiful eyes
And among the mourners who mourn
Why should I a mourner be
For I was nothing to him
And he was the world to me.

For I was nothing to him
And he was the world to me.
Lady Mary, Joan Baez

don't stop The Music

2009-11-21T22:07:00.000+02:00

Music is the last word ot art, like death is the last word of life.

the visitors

2009-11-15T20:22:00.001+02:00

dark thoughts

2009-11-15T20:18:00.000+02:00

Joah Ann Lee

2009-11-10T13:11:00.000+02:00

These portuguese rockers - Joah Ann Lee - found my "Strange War" photos interesting for their LP called „Lion Fish".
Thank you guys and Good Luck with your music!

Alice lost her Wonderland

2009-11-09T10:33:00.001+02:00

that night I heard your favourite song

2009-10-18T21:42:00.001+03:00

Simple people

2009-10-06T21:45:00.000+03:00

Simple people I met one day in Saliste (Sibiu) in an animal fair. For sure I won't see them again but I will remember their big surprise seeing me eager to photograph their tired faces, their pigs and sheep.
„What in the earth is she doin' with those photos?“ they askerd themselves nodding their heads... I told them I will keep them to remember... They seemed even more confused at first, then grabbed their pigs in their arms and prepared themselves for a new "family" portrait.

This little old lady is that kind of person that spreads wormth around. She never said she's tired, she never complained for anything and she never forgot to smile kindly to everyone.

Captain Gardner's Mandolin

2009-09-13T18:15:00.000+03:00

* Art could not stop the war against windmills... /Nici arta nu a incheiat razbiul cu morile de vant... (Vasile Ghica)
* A wise warrior will never despise his enemy.../Un luptator intelept nu-si va dispretui niciodata dusmanul (W. Goethe)
* All wars are civil wars, because all people are brothers.../Toate razboaiele sunt razboaie civile, pentru ca toti oamenii sunt frati...(Francois de Salignac)
* I'n not afraid of an army of lions led by a sheep, I'm afraid of an army of sheep led by a lion.../Nu imi e teama de o armata de lei condusa de o oaie, imi e teama de o armata de oi condusa de un leu (Alexander the Great)
* I will never sign a declaration of war, I will act.../Eu nu voi semna niciodata o declaratie de razboi, eu voi actiona (Adolf Hitler)
* In time of war the truth is so precious that it shuld always be followed by an escort of lies.../In timp de razboi adevarul este atat de pretios ca ar trebui intotdeauna sa fie insotit de o escorta de minciuni (Winston Churchill)
* At war, in order to pass an obstacle, you should first lean on it.../La razboi, ca sa treci un obstaco, trebuie mai intai sa te spijini pe el (Napoleon Bonaparte)
* War is everything: art and creation.../Razboiul este totul: arta si creatie (Napoleon Bonaparte)
MY MODELS: Gigi Belu & George Gradinaru

morning trip to Sirnea

2009-08-20T10:15:00.001+03:00

mary poppins

2009-08-04T10:53:00.001+03:00

Lady Anne

2009-07-08T08:42:00.001+03:00

strange war

2009-07-06T08:57:00.001+03:00

Love is sometimes a strange war. What it really matters is who returns from the battlefield and not who wins the war...

old song

2009-07-04T15:25:00.000+03:00

Now you're telling me you're not nostalgic
Then give me another word for it
You who are so good with words
And at keeping things vague
Because I need some of that vagueness now
It's all come back too clearly
Yes I love you dearly
And if you're offering me diamonds and rust
I've already paid

*hair accesory by Bya (Bianca Buca - http://bya13.blogspot.com/)

if you go away...

2009-06-17T09:37:00.000+03:00

...there will be no flowers for me to grow, no rain and sunshine, just empty deserts... if you go away...

Ilinca returns from a fairytale

2009-05-17T23:27:00.000+03:00

my best friend's wedding

2009-05-13T15:06:00.001+03:00

green affair

2009-05-11T15:35:00.000+03:00

songs about tulips

2009-04-28T23:51:00.000+03:00

breaking news

2009-04-24T09:49:00.001+03:00

family portraits

2009-04-21T08:57:00.000+03:00

time of the gypsies

2009-04-11T11:28:00.000+03:00

the truth belongs to the strong

2009-04-05T23:23:00.000+03:00

Never promised a rose garden

2009-03-30T22:36:00.001+03:00

sons of dust and wind

2009-03-26T22:10:00.000+02:00

A few gipsy families in Brasov were vanished from a land that didn't belong to them, and their cottages illegaly built there were turned into dust. They are the sons of dust and wind.

shooting lesson

2009-03-26T22:06:00.000+02:00

rapsody for spring

2009-03-16T20:57:00.000+02:00

frida's home

2009-03-14T23:58:00.000+02:00

life is a miracle

2009-03-12T12:18:00.001+02:00

russian joke

2009-03-10T18:05:00.001+02:00

Romania's faces

2009-02-17T12:16:00.001+02:00

butterfly effect

2009-02-16T13:26:00.000+02:00

Frida's rose garden

2009-01-26T10:20:00.001+02:00

Wondreland

2009-01-22T20:36:00.000+02:00

Frida is back

2009-01-11T19:33:00.000+02:00

hidden dreams

2009-01-11T19:27:00.000+02:00

frozen dreams

2009-01-09T10:53:00.000+02:00

where horses die

2008-12-20T20:30:00.000+02:00

In a farm in Romania (Brasov - Homorod), there are 42 pure rase horses that are left to die of starvation. 4 of them already died of hunger. They survive from one day to another from the mercy of the villagers that now and then brings them food and water. The authorities tried to fine the owner of th farm, but the guy lives in USA and there seems to be nobody responsable of anything. The horses will be confiscated by the state till the end of Ianuary 2009, after the legal procedure will be defined

people and faces

2008-12-15T20:22:00.000+02:00

last snow

2008-12-10T09:51:00.000+02:00