Thursday, October 21, 2010

Mara şi un cireş bătrân

M-am tot gândit la Mara în ultimul timp, pe fundalul unei lecturi despre alţi copii, din altă lume.
Mi-aduc aminte de Mara mergând pe o stradă albastră cu gropi, de compotul de cireşe negre, de cărţile de poveşti ale Adei, de mâinile mari şi mângâietoare ale bunicului, de un zmeu galben, de o pălăriuţă roşie cu buline albe, de bomboanele cu cacao şi napolitanele Margareta, de teatrul radiofonic pentru copii, de-un cireş bătrân din fundul unei grădini, de ploile de vară, de-un pisoi botezat Pisoi, de un Crăciun cu colinde, de ploile de vară, de lacrimi, de-o încercare de zbor pe geamul din bucătărie, de-o gară rece, de mama...

Mara era copilul nedorit care a dezamăgit din prima ei clipă şi purta vina că nu s-a născut băiat. Era fetiţa timidă care îşi freca necontenit mâinile şi care a strâns în ea toată tristeţea lumii. Sau poate că s-a născut cu ea. Cine ştie?
Stătea mai tot timpul cu valiza făcută şi când aproape că se acomoda cu vreun loc, trebuia din nou să plece, în altă casă, în alt oraş, la altă şcoală, la aceeaşi viaţă. N-a apucat nicând să prindă rădăcini. Dar ar fi prins lâng-un cireş bătrân din fundul unei grădini. Acolo se ducea cu o carte de poveşti şi-i citea cireşului-bunic şi-i povestea din viaţa ei. Iar el o acoperea cu flori albe primăvara, cu cireşe negre dulci-amărui vara şi-i dăruia toate frunzele lui, toamna...
*****
Mai era şi o gară rece cu geamuri aburite într-o dimineaţă albastră, la fel de rece. Mama a lăsat-o pe Mara pe-o bancă şi i-a spus să stea acolo cuminte. Şi a plecat. A plecat să aştepte un tren. Doar pentru ea. Iar Mara o privea printr-un ochi tulbure de geam cum se topeşte-n dimineaţa albastră, ca o amintire tristă. Şi-a lipit obrazul de geam şi simţea că un anume tren i-o va lua pentru totdeauna. A scormonit cu mâinile prin dimineaţa albastră până a găsit-o. S-a aşezat cuminte lângă ea, pe linii, şi a luat-o de mână. Avea să plece şi ea cu acelaşi tren. Era atât de rece mâna mamei! Dar a tresărit când a simţit-o pe Mara. Uitase de ea şi parcă atunci o revedea după ani. A luat-o în braţe şi a fugit cu ea până s-a prăbuşit la o margine de drum. Erau atât de fierbinţi lacrimile mamei!
A mai văzut-o apoi încercând să zboare de la geamul din bucătărie. Dar i-a prins bunica aripile. Şi tot atunci, Mara l-a auzit pe tata plângând. A dat muzica tare ca să nu-l audă Mara cum plânge. Dar ea era acolo. Mereu tăcută şi mereu acolo.

7 comments:

Monique said...

Un text plin de sensibilitate.

Vasile Covaciu said...

da, asta vreau sa spun si eu, sensibilitate,Mihaela, ma surprinzi de fiecare data :)

ogarafgan said...

De multe ori nu găsesc cuvintele potrivite. Alte ori ele nu mă găsesc pe mine.
Rar găsesc oameni cu care simt că vibrez pe aceeași undă.
Acum, sunt fără cuvinte. Care să poată exprima.

Mihaela.Cojocariu said...

vă mulţumesc că v-ai oprit şi aţi citit.
draga Marlene, şi eu găsesc rar oameni cu care să vibrez pe aceeaşi undă. dar ştiu că ei există, undeva...

Anna-Maria said...

genial mihaela faci o treaba minunata ...

H O R H H E said...

frumos

Bieţîvan Ratat said...

Mara e un personaj aparte, foarte important. Să îl mai aduci pe aici, nu vreau să dispară ca un fum, ca o amintire.