Monday, October 4, 2010

Floarea-soarelui oarbă

„Să învingi cere asumare, nu să dai pagina sau să dai uitării. În cazul unei tragedii cere, fără nicio scuză, cazna doliului, care este total independent de faptul că există sau nu reconciliere sau iertare. Doliul nu este nici măcar o problemă de amintire: nu corespunde momentului în care îţi aminteşti de o persoană dispărută, o amintire care poate fi dureroasă sau consolatoare, ci aceluia în care se invederează absenţa sa definitivă. Înseamnă a face personală existenţa unui gol“. (Carlos Piera - Introducere „Floarea-soarelui oarbă“ de Alberto Mendez)

Şi-a potrivit pălăria pe cap şi şi-a zâmbit ghiduş în oglindă. Ştia că e frumoasă pentru că oglinda îi făcea complimente în fiecare dimineaţă. Şi-a îndreptat coloana vertebrală care o durea de-atâtea visuri ce o apăsau şi s-a postat semeaţă în faţa soarelui. Aşa, cu braţele deschise şi râzând. Învelită-n vid ar fi vrut să absoarbă toată lumina soarelui şi să dea în schimb lumină.
*
A orbit floarea-soarelui. O linişte opacă îi tulbură râsul şi aude o jelanie difuză. Lamentarea unei vieţi inoportune. Meteahnă a sufletului. Ar fi vrut ca ultima ei pagină să fi avut final fericit.