Tuesday, September 21, 2010

Violoncelistul din Sarajevo



N-am mai citit de mult o carte care să-mi placă atât. Am ales-o din raft pentru că mi-a plăcut titlul. Numele autorului, Steven Galloway, nu mi-a spus nimic, dar nu mai caut autori celebri. Am încercat apoi să desenez personajul aşa cum mi l-am imaginat eu. Creionul mi-a greşit instrumentul muzical, dar poate nu şi nebunia lui.
Nu e o carte despre eroi, ci despre nişte oameni simpli care îşi regăsesc umanitatea într-o lume şi un timp în care aceasta nu mai exista.
Am găsit multă speranţă în deznădejdea unui oraş aflat sub asediu şi a unor oameni care asistau la decăderea celor din jur şi a lor proprie. Când vezi moarte în jurul tău ajungi să nu-i mai simţi tragismul la cotele ei maxime. Face parte din viaţă. Şi de ce-ar fi altfel? Câţiva oameni au ales însă să fie umani şi nu din iluzia de a schimba ceva, ci din dorinţa de a nu se pierde pe ei înşişi.
Personajul în jurul căruia se învârt destinele din carte e un violoncelist oarecare din Sarajevo, care vede de la fereastra sa cum 22 dintre vecinii săi care stăteau la coadă la pâine sunt spulberaţi de un obuz. O scenă comună într-un timp în care zeci de persoane mureau zilnic încercând să trăiască normal într-o lume anormală. Violoncelistul a ales să cânte la locul masacrului timp de 22 de zile, la aceeaşi oră, Adagio-ul lui Albinoni. Era considerat nebun. Şi nici nu putea fi altfel. N-a schimbat nimic prin gestul lui, n-a adus pacea nimănui. Doar că aşa a înţeles el să trăiască normal într-o lume anormală, distorsionată, schimonosită. Urâtă. Ca un copac crescut din piatră seacă şi care se încăpăţânează să trăiască. Pentru ce? Pentru acel „poate că, totuşi...“
De ce am ales să-ţi spun ţie, hoinar prin locul unde-mi aştern eu gândurile, despre cartea asta? Pentru că mi-a plăcut. Şi pentru că astăzi, într-o zi de marţi ca oricare alta, mă bucur că e soare afară.

6 comments:

Hudini said...

foarte fain..
ma inclin cu respect

Bieţîvan Ratat said...

Uite ceva nou, o combinaţie fericită: o recenzie bună ca bun motiv pentru a prezenta un desen frumos şi o poză faină. Mulţam pentru pontul literar, desen şi poză. Deja ai progresat la desen. Cred eu. Aplauze.

QED said...

Imi place.

H O R H H E said...

bun

mastic said...

Da, de acord, muzica este ca si apa, macina si piatra.

ogarafgan said...

Ai descris frumos cartea.
Mi-a plăcut frumusețea gestului „nebunului„ de violoncelist.
Normalul lui, într-o lume nebună, e acel ceva pe care-l caut de multă vreme printre noi.
Oamenii cu scântei, în loc de ochi. În loc de suflet.
Dar n-aș putea citi cartea.
Mă bucur în schimb că am aflat din ea de la tine :)
Și desenul place. Mă duce în copilărie .... și zâmbește :)