Tuesday, June 1, 2010

Băiatul cu Valiza (Poveste pentru copii mici)


Era odată ca oricând un băieţel. Un băieţel aşa ca orice băieţel. Doar că avea ceva cu totul şi cu totul special. O Valiză. Prin urmare era şi el special, pentru că era Băiatul cu Valiza.
Doar că Valiza lui nu era una obişnuită pentru că avea înăuntru cinci lucruri extrem de importante la care nu avea acces nimeni în lumea asta în afară de el, nici măcar mama lui, ce să mai vorbim de Pistruiata, care îl necăjea ori de câte ori avea ocazia pentru simplul fapt că era cel mai micuţ din clasă. Ceea ce nu ştia nimeni era că el putea chiar să locuiască în Valiză, iar lumea de acolo era cu totul diferită de lumea noastră.

Dar iată că într-o zi, Băiatul cu Valiza se gândi că este destul de mare ca să poată pleca în Marea Aventură. Aşa că îşi luă Valiza şi plecă.

Dintr-o dată blocurile din jur s-au transformat în copaci uriaşi şi albaştri, iar oamenii locuiau în colivii care se lăgănau uşor în bătaia vântului.Autobuzele şi maşinile s-au transformat ca prin minune în baloane de săpun... Băiatul a scos din Valiză un zmeu auriu pe care l-a încălecat şi a pornit cu el contra vântului deasupra oraşului de copaci albaştri. Îi plăcea teribil să se ia la întrecere cu norii. A zburat aşa pe aripile zmeului până s-a pierdut în zare oraşul de copaci albaştri şi a ajuns lângă un lac cum nu mai văzuse până atunci.
Era un lac alb-alb ca spuma laptelui. Şi era zarvă mare în jurul lui. O ceată serioasă de broscoi şi brotăcei cu pantofi roşii de lac şi sugrumaţi cu papioane de trifoi îşi dregeau glasurile fonfănite şi făceau de zor vocalize. Undeva sub o frunză de brusture roiuri de albine şuşoteau şi îşi pudrau nasurile cu praf de stele. Furnicile îmbrăcate şi ele la patru ace, învelite în staniol, tropăiau sacadat în faţa lacului, iar nuferii multicolori îşi făceau ultimele retuşuri la rochiile de seară...
Când a apărut Băiatul cu Valiza pe zmeul lui auriu toată suflarea a încremenit. Nu se auzea decât vântul care foşnea prin ţinutele de staniol ale furnicilor... De-atâta timp îl aşteptau să vină, încât acum nu mai îndrăzneau nici să respire de teamă să nu-l alunge. Un brotăcel holbat şi cam saşiu, cu cărare pe mijloc şi cu pantofii roşii de lac de două ori cât el îşi luă inima-n dinţi şi făcu doi paşi lipăiţi către Băiatul cu Valiza. Îşi aranjă papionul de trifoi şi luă cuvântul protocolar: „O-o-o-orchestra e-e-e-e asta”. Atât a spus, deşi învăţase zile în şir pe de rost un întreg discurs savant. A înghiţit zgomotos şi a rămas cu o mână tremurândă suspendată în aer.

Băiatul a deschis uşor Valiza şi sub zeci de priviri aţintite asupra lui a scos o vioară de argint. Un murmur general de admiraţie a făcut ca apele albe ale lacului să tresară iar rochiile de bal ale nuferilor să se înfioare. Băiatul n-a mai stat mult pe gânduri şi a început să cânte la vioara de argint. Vântul şi norii s-au oprit în loc, boabele de rouă au încremenit pe ramuri, iar firele de iarbă şi-au netezit pletele de teamă să nu facă gălăgie. Un roi de fluturi cu aripi de fum s-a aşternut la piciorele Băiatului şi toate vietăţile de lângă Lacul Alb s-au oprit să îl asculte. Broscoii şi brotăceii şi-au adus brusc aminite că aveau şi ei o misiune şi s-au pornit să cânte cu glasuri guturale. Albinele le-au ţinut isonul cu vocile lor de soprane, iar furnicile învelite-n staniol şi-au luat în serios partitura de percuţie. Fluturii cu aripi de fum au luat nuferii la dans şi toată gândăcimea privea cu sufletul la gură Concertul de la Lacul Alb. Sunetul de argint al viorii a ajuns şi la urechile Crăiesei Vara care tocmai se plimba pe lângă lac.
Dintr-o dată, o pală puternică de vânt zmulse vioara de argint din mâinile Băiatului, papioanele de trifoi de la gâtul broscoilor, praful de stele de pe nasul albinelor şi costumele de staniol ale furnicilor... Nici zmeul auriu al Băiatului nu era nicăieri de găsit. Pesemne Crăiasa Vara a auzit concertul de lângă lac şi era extrem de nervoasă că toată admiraţia şi atenţia supuşilor ei se îndrepta acum către Băiat şi vioara lui de argint şi pe ea au dat-o uitării cu tot alaiul ei de flori şi fragi. Aşa că i-a luat vioara pentru totdeauna şi i-a dat-o Greierului. Din acea zi, şi furnicile şi broscoii îl ocolesc pe Greiere şi ori de câte ori îl întâlnesc îi cer socoteală. Nici albinele nu-l suportă în jurul lor, iar nuferii îl alungă când încearcă să se ascundă sub fustele lor.
Băiatul era tare necăjit că a rămas fără vioara de argint şi fără zmeul auriu. A scotocit prin Valiză şi a găsit o libelulă de gumă verde pe care i-o dăduse Pistruiata, un fluier de lemn şi o cărticică de poveşti din care îi citea mama în fiecare seară înainte de culcare. Se lăsa seara iar mama lui sigur îşi făcea griji pentru el. L-a apucat un dor de casă atât de mare (un pic de tot şi de Pistruiata) încât s-a aşezat pe o piatră de lângă Lacul Alb şi a început să plângă. Acum nu mai avea nici zmeul auriu cu care să poată zbura înapoi spre casă, iar oraşul de copaci albaştri era departe-departe. Aşa că a luat fluierul de lemn şi a început să cânte un cântec de dor şi jale. Broscoiul cu pantofii roşii de lac de două ori cât el s-a sfătuit cu gândăcimea şi l-au rugat pe Băiat să rămână cu ei, acolo lângă Lacul Alb...

Dar Băiatul voia să meargă acasă la mămica lui. Şi cum cânta el aşa din fluier, libelula de gumă verde începu să prindă viaţă şi să dea din aripile-i străvezii. Apoi i-a făcut semn să se urce în spinarea ei. Băiatul şi-a luat rămas bun de la broscoi şi brotăcei, furnici şi albine, fluturi cu aripi de fum şi nuferi în rochii de seară şi le-a promis că nu îi va uita niciodată. Apoi şi-a luat Valiza şi a încălecat libelula de gumă verde care l-a dus până deasupra oraşului cu copaci albaştri...

Când s-a trezit, Valiza cu cele cinci lucruri extrem de importante la care nu avea acces nimeni în lumea asta în afară de el, stătea sub pat. A deschis-o şi a văzut că toate cele cinci lucruri erau la locul lor – zmeul auriu, vioara de argint, libelula de gumă verde, fluierul de lemn şi cărticica de poveşti. Apoi a auzit-o pe mama care îl anunţa că iar a venit Pistruiata...

A închis Valiza şi s-a gândit că poate încă nu e timpul să plece în Marea Aventură.

20 comments:

Roxana Stan said...

foarte frumos!

H O R H H E said...

da :) frumos.

Elena_buc said...

De ce nu scrii o carticica pt cei mici? ;;). E pacat sa nu-ti fructifici talentul. Pup

S-Hell said...

ce expresii frumoase, f potrivite povestii..pare baiatul lui david, asa-mi explic fotogenia.

Cristian Ion said...

excelent, superb ... am visat cu ochii deschisi ... acum stiu de unde are greierul vioara ... foarte frumoase si fotografiile, felicitari

H O R H H E said...

Nu, nu e David, baiatul lui Radu. :)
Baiatu de fatza se numeste Josua.

Spartacus said...

De ce nu faci un bebe? E pacat sa nu iti fructifici talentul...cum spunea cineva mai devreme...

foto+grafie said...

Chapeau...

Mihaela.Cojocariu said...

mulţumesc, dragii mei
trebuie să vă mărturisesc că mi-a fost foarte greu să scriu din nou poveşti pentru copii, pentru că a fost o vreme când scriam doar pentru cei mici. o săptămână m-am uitat la o foaie goală, vreo 3 zile la 5 rânduri, apoi.. abia m-am putut opri :)

Hudini said...

foarte frumos ... pai sa nu te opresti ..sunt mult prea frumoase povestile de genul asta..

ma inclin cu respect

Lavinia - Edukid.ro said...

1 Iunie! La mulţi ani pentru toţi copiii, dar şi pentru cei care încă
mai ştiu să se comporte din când în când ca ei. :)

David Postatny said...

Asa draga, fotografiezi bine de tot, scrii tot asa de bine, vad ca te impaci bine cu copiii, de ce nu faceti ceva in cazul asta... Horhhe?

Ania said...

Mi-au placut cadrele.

Paul Cotor said...

foarte frumoasa povestea si bine acompaniata de fotografii. Bravo!

Costea said...

Îmi place :) Să nu vă opriţi pentru că scrieţi foarte frumos...

cypy said...

interesant, imi place

Mihaela.Cojocariu said...

multumesc frumos.
eram curioasă dacă povestea mea a ajuns măcar la un copilaş şi dacă acelui copilaş i-a plăcut. dacă nu a ajuns, înseamnă că nu am făcut nimic.
dar mă bucur că oamenilor mari le-a plăcut, chiar dacă nu le era destinată ;)

TRab said...

M-ai facut foarte mandru de fiul meu... m-am uitat la poze pe 1 Iunie dar de citit povestea doar acum mi-am facut timp :(
Jos palaria! Citind povestea parca l-am si vazut pe Joshi cum zboara pe zmeu... si cum canta pe vioara de argint... Apropo: e visul mamei lui sa-l vada cantand la vioara :)
Felicitari inc-odata! Sa nu te opresti din scris si facut poze!

Mihaela.Cojocariu said...

Joshi e un băieţel şi un model minunat cu adevărat. Sper că într-o zi va cânta cu adevărat la vioară, aşa cum îl visează mama lui, aşa cum, în mod bizar, l-am "văzut" şi eu fără să ştiu visul ei :)

mielu said...

Intrebai mai demult daca povestea a fost "consumata" si de vreun copilas. Eu le'am citit fetelor mele in seara asta si le'a placut. Partea neplacuta a fost ca eram la 2000 km distanta, dar a mers si'asa. Mai nasol cu explicatul pozelor. Le'ai cam bagat in ceata umpic, dar pana la urma am dres'o.

De asemenea nu cred ca s'au prea prins ele de subtilitatea temei, dar sunt convins ca peste ani isi vor aduce aminte franturi din ea, la fel cum si eu imi aduc aminte acum diverse faze din povestile copilariei mele.

Una peste alta e o poveste foarte frumoasa si cadrele sunt inspirate, da mai mult pt. mamici si tatici in forma asta, ca fara adaptare nu merge la pitici.