Friday, May 21, 2010

Doi oameni şi doi bani

Astăzi n-am să postez nicio poză. Dar vreau să vă povestesc despre doi oameni pe care i-am pozat de curând. Da. La mitingurile din faţa Prefecturii Braşov. Am învăţat să nu mă mai impresioneze multe lucruri, să rămân de piatră şi să-mi văd de meserie aşa cum e. Dar poate că acum am o hipersensibilitate de primăvară. Nu ştiu.
M-am dus la mitingurile pensionarilor aşa ca la ceva de rutină. Nu mă aşteptam la nicio surpriză. Din grabă însă, în acea zi mi-am uitat acasă vesta anti-sentiment. Participam ca la un spectacol de teatru cu titlul „Noi suntem părinţii voştri, voi sunteţi duşmanii noştri“, titlu scris mare pe un banner. Le făceam poze oamenilor de după gardul păzit cu străşnicie de jandarmi şi printre ei îmi atrage atenţia un moşulică tare costeliv cu nişte ochi enormi şi trişti adânciţi în orbite. Într-o mână ţinea un fluier iar în cealaltă un cupon de pensie mototolit pe care am putut citi suma de 460 de lei. Şi-a făcut loc prin mulţime ca să ajungă la mine şi mi-a spus cu o voce pe care de-abia puteam să o aud, arătând spre fluierul pe care îl ţinea în mână: „Vedeţi fluierul ăsta, domniţă? E tot ce mi-a mai rămas ca să mă pot face auzit cât de cât, pentru că voce nu mai am...“, îl îneacă plânsul şi mă prinde de braţ... N-am avut tăria să-l privesc în ochi. În schimb i-am făcut poze frenetică şi nu mi-am luat aparatul de la ochi nicio clipă de teamă să nu mă vadă colegii că plâng. Mi-am adus aminte de bunicul meu şi pentru prima dată în viaţa mea m-am bucurat că nu mai trăieşte...
Am cedat dreptul de autor al pozelor cu bătrânul şi fluierul lui şi acum aştept să văd câţi bani o să fac de pe urma suferinţei lui...
Ieri am fost la protestul mămicilor. Şi am dat de alţi ochi înlăcrimaţi. De data asta tineri şi frumoşi, de femeie. Era de vârsta mea femeia care ţinea în braţe un înger de copil. Mi-a povestit că a renunţat demult la ea pentru copil. Nu are nici părinţi, nici tată pentru copil, dar îl creşte aşa cum poate... M-a întristat nespus povestea ei. Rozalia o chema.
Doi oameni, două vieţi, două poveşti. Doi oameni pe care nu-i cunosc, dar care mi-au spus povestea lor pentru că credeau că aş putea face ceva pentru ei. Doi oameni pentru care n-am făcut nimic. Dar am făcut doi bani de pe urma lor.
Iar faptul că am plâns pentru ei, nu mă face un om mai bun.

12 comments:

H O R H H E said...

excelent.

Geza Simo said...

stiu ca esti o persoana deosebit de sensibila, iar lacrimile tale au facut deja ceva bun(ai devenit pentru un moment,fetita inocenta de altadata).Eu cred ca cam asta ar trebui sa facem cu toti:sa iertam si sa varsam o lacrima pentru cei de langa noi.Fireste ,nu ii putem ajuta doar cu lacrimi ;dar am deveni mai buni si mai umani.Acum avem mare nevoie de acest lucru...

Cristian Ion said...

frumos scris ... chiar dacă nu ai postat fotografiile, am încercat să mi le imaginez, în timp ce citeam ... felicitări

ogarafgan said...

Ha, la fel de rahat mă simt și eu, offff.
Mă uitam deunăzi în metrou la o fată, tânără. Apoi la alții, la fel de tineri.
Erau îmbrăcați sărăcăcios, nu urât, dar se vedeau că erau ieftine, de proastă calitate, poate de la mâna a 2-a, nu aveau nimic ca să-ți atragă atenția.
Și mi s-a făcut o milă de ei! Sunt tineri și nu-și pot permite mai nimic în Romania noastră dragă de rahat :(
Și mi s-a făcut rușine că aveam bani! Mie! Care am ceva, dar departe de a da pe dinafară.
Și m-am gândit cum de se suportă cei cu sutele de milioane de euroi, sau zecile.
M-am gândit cum pot să stea și să se uite insensibili, să dea din gură și să nu facă nimic, decât să înșele, în timp ce atâția oameni plâng în neputință.
Dacă și-ar dona fiecare din cei care put de bani, jumătate, nu numai că s-ar echilibra traiul, dar ar rămâne și o groază de bani să se construiască fel de fel din cele necesare: case, spitale ..... ehhhh

Ioan Ciobotaru said...

Mihaela, as vrea sa spun ceva, dar nu pot...

Mihaela.Cojocariu said...

din păcate, ăsta e adevărul. doar că nu facem mare brînză dacă ne e milă.
iar cei cu milioane de euro se suportă bine-mersi. pentru că ei stau departe de suferinţa celor mici, nu merg la proteste, nici cu metroul sau autobuzul şi nici pe jos.
ce păcat că Banul ăsta e atât de important... ce păcat că ne face de atâtea ori să uităm să fim oameni.

David Fiscaleanu said...

Frumos scris...

David Fiscaleanu said...

"3Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
4Ferice de ceice plîng, căci ei vor fi mîngîiaţi!
5Ferice de cei blînzi, căci ei vor moşteni pămîntul!
6Ferice de cei flămînzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!
7Ferice de cei milostivi, căci ei vor avea parte de milă!
8Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu!
9Ferice de cei împăciuitori, căci ei vor fi chemaţi fii ai lui Dumnezeu!
10Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!"

Mihaela.Cojocariu said...

Mulţumesc Davide pt revenire.
Doar că „fericirile“ pe care le-ai expus mie nu mi se asortează :)

David Postatny said...

trist. si frumos scris. dar trist.

Paul Cotor said...

foarte expresiv scris, trist si frumos.

Anonymous said...

eu sunt din sb si astazi a fost ultima zi din calatoria in bv, oras in care nam mai fost de o gramada de timp. ultimul loc care l-am vizitat a fost turnul unde am vazut pozele si poeziile tale. nu obisnuiesc sa las comentarii pe bloguri dar asa ceva nu am mai vazut si mi-au placut foarte mult, au fost printre primele lucruri din oras care m-au facut sa ma gandesc ca trebuie sa mai vizitez brasovul si turnul neaparat. toate cele bune, tine-o tot asa :)