Wednesday, April 28, 2010

Patruzeci şi cinci de ani de tăcere


Tăcere. Cumplită tăcerea care te face să-ţi auzi frica. Stătea întins sub un val de pământ şi nu-şi auzea decât sângele urlând prin vene. Şi gândurile care-i cădeau ca nişte obuze în creier. De propriile-i gânduri îi era cel mai frică. Pleoapele îi erau grele de pământ. Respira pământ. De suflet îi era teamă, nu de trup. Sufletul nu voia să-i ajungă hrană pentru viermi. Trupul îi purta un război care nu era al lui şi în care morţii nu contează niciodată, pentru că nu ei îl câştigă. Învingătorii sunt trupurile vii care se întorc acasă. Pe celălalt front, al sufletelor, nu există decât învinşi. La asta se gândea în timp ce viermii îi miroseau frica...
S-a trezit într-un salon, fost alb. Viermii erau de metal acum, încremeniţi în carne. A simţit apoi un corp străin făcându-i scandal în piept. Era inima, pe care nu şi-o mai simţise de-o veşnicie. Abia atunci şi-a adus aminte de Ana şi de ochii ei albaştri. Şi-o imagina cum stă cu mânecile suflecate în poartă, apoi se duce în casă, la fereastră, doar ca să aibă de unde se întoarece din nou la poartă... Glasul ei sau forma feţei nu şi le mai amintea. Doar ochii albaştri şi mânecile suflecate...
N-a apucat s-o viseze, poate îşi aducea aminte de chipul ei întreg. Un bărbat între două vârste cu ochii ieşiţi din orbite şi din cale-afară de grăbit a început să cerceteze trupul noului rănit. „Ţ-ţ-ţ-ţ. Piciorul stâng îl dăm la câini“, a spus doctorul după ce i-a aruncat o singură privire. „Vreau să mor cu picior!“, i-a răpuns o voce care parcă venea de sub pământ... Doctorul a făcut un semn unor personaje imaginare şi a plecat cu acelaşi refren „Ţ-ţ-ţ-ţ“. S-a bucurat când l-a văzut plecând. Prea mirosea a moarte doctorul. S-a simţit ridicat şi purtat către un oarecare loc. Şi o durere cruntă în tot corpul îi tăia răsuflarea. „Dumitre! Dumitre...“, auzi o voce cunoscută, de copilandru. Apoi din nou tăcere.
S-a trezit după o oră, o zi sau o lună. Trezirea i-a dat un fior rece şi şi-a căutat cu disperare piciorul. Era la locul lui. Bandajat, dar era acolo. „Ia priviţi! A-nviat mortul!“, i-a răspuns aceeaşi voce de copilandru. Era Toader. Un tânăr cu capul prea mare şi ochii prea mici, ca două mărgele înghesuite sub o frunte înaltă. Şi-l aducea aminte de când alergau cu praştia după coţofene şi înălţau zmee pe nişte dealuri verzi şi îndepărtate, la Tribujeni. Fugise şi el de acolo, tot în Transilvania. Acum era medic şi-i stătea bine aşa. Ştia că Toader i-a salvat şi piciorul şi viaţa, dar nu i-a mulţumit pentru asta. „S-a terminat războiul! Plecăm acasă, mă!“, i-a spus Toader înflăcărat şi a început să-i povestească vrute şi nevrute... Dumitru nu auzea decât cuvântul „acasă“ pe care şi-l repeta ca un ecou.
Pe Ana a găsit-o în poartă, cu ochi pierduţi în zare, cu mânecile suflecate şi cu un cocoş în braţe. Nu se îndura să-i taie gâtul, că doar ea l-a crescut, aşa că aştepta să treacă careva să-i taie cocoşul...

Patruzeci şi cinci de ani au trecut până când Dumitru s-a întors în Tribujeni. Patruzeci şi cinci de ani a visat dealurile acelea verzi unde alerga după coţofene şi înălţa zmee. Şi tot atâţia ani a visat moarte. S-a repezit la primul om, un tânăr era, pe care l-a văzut venind pe vechea uliţă din Tribujeni, l-a luat în braţe şi-a plâns. I-a povestit că avea şase fraţi şi-o soră, Alexandra. El era cel mai mare dintre ei, dar a fugit când a venit războiul şi i-a lăsat în voia sorţii. Pierduţi i-au rămas pentru totdeauna. Patruzeci şi cinci de ani a tăcut.
********
S-a prăpădit Dumitru. Doar Ana a mai rămas şi aşteaptă în zadar să-i bată ceasul cel din urmă. A rămas să-şi îngroape copiii şi nepoţii. Şi nu mai vrea. Se duce mereu la cimitir şi-şi tot aşterne locul lângă Dumitru al ei, până când Dumnezeu îşi va aduce aminte că a uitat-o pe pământ. Nu trece zi fără să se roage pentru el. Aşa îl simte ea mai aproape.
Mara nu-l caută niciodată la cimitir. Ea îl reinventează.

7 comments:

H O R H H E said...

fain.10x

Paul Cotor said...

foarte frumos!

Lu said...

Foarte frumos!

Mihaela.Cojocariu said...

multumesc :)

Ioan Ciobotaru said...

brava :)

Bieţîvan Ratat said...

Ai apăsat bine condeiul pe foaie. A ieşit treabă consistentă, sinceră şi vizuală, gustoasă şi necesară ca o mămăligă vîrtoasă pe timp de foamete.
Ăăăăă, să mă înţelegi, e de bine, mi-a plăcut teribil!

Adeline said...

frumos scrisa, felicitari!