Thursday, April 8, 2010

Baladă pentru Ada


Tot încerc să scriu ceva vesel. Să vă fac să râdeţi sau măcar să zâmbiţi. Să râd şi eu, aşa ca de fiecare dată când îmi simt prietenii aproape. Dar nu am reuşit nici de data asta. Pentru că zâmbeul a început să doară. Iar râsu-mi dă în lacrimi...Vreau să vă povestesc despre Ada. Pentru că aş fi dorit atât de mult să o cunoaşteţi. Unii o ştiţi, majoritatea nu... Acum e prea târziu. A trecut mai bine de-un an şi jumătate de când nu mai e. Şi tot atât de când n-am mai vorbit eu despre ea. Astăzi i-am şters adresa şi numărul de telefon. Nu mă mai sună demult să-mi spună ce o doare. N-o mai doare nimic. Nimic.

Îmi trec pin faţa ochilor flashuri, ca nişte diapozitive roase de vreme... Înapoi în timp, mult înapoi... Mi-aduc aminte vag şi îndepărtat când am luat-o prima dată în braţe de pe o masă galbenă... Cum am lăsat-o odată-n parc şi am fugit să cumpăr un vinil cu Elvis, să gust doar eu emoţia, şi cum am găsit-o apoi plângând încetişor pe-o bancă... ce rău mi-a părut c-am abandonat-o aşa... şi placa aceea cu povestea "Frumoasa Arşenel" pe care-o ştiam amândouă pe dinafară şi ore-n şir o recitam...eu mai greşeam, ea, niciodată... şi seara aia când cânta nebuneşte la pian ca să nu mai audă gloanţele şuierând prin aer... şi muzica, ei da, muzica. Câtă culoare avea muzica!...."Ia zi, Ada, ce culori vezi în melodia asta?" "Auriu, mult auriu şi albastru. Şi aripi mari de fluturi. Tu, Ela, ce vezi?" "Verde mult şi ici şi colo roşu"....Apoi au venit primele iubiri şi răni...i le ştiam pe toate...mi le ştia pe toate...
Mai era şi acel film cumplit „Love Story“. A plâns mult când l-a văzut. „Aşa de mult aş vrea să mor aşa“, mi-a spus. „Eşti o proastă!“, i-am răspuns. Cu câtă încăpăţânare a învăţat melodia la pian. Îşi lăsa tot sufletul să curgă, acolo, peste clape când o cânta. Ca şi când ŞTIA. Doar ea. Şi aşa a fost. Aşa a murit. Ca fata aceea de 27 de ani din film. La 27 de ani. Tot pe un pat de spital. Dar lângă ea nu era El, ci doi părinţi cu suflete în cioburi. Lui n-a vrut să-i spună că moare...
N-am văzut la nimeni mai multă poftă de viaţă ca la ea. „O să fie bine, Ela. O să vezi“. Aşa-mi spunea mereu. Ca o consolare cu ecou. Îşi cunoştea organismul în cel mai crunt mod. Îşi ştia numărul leucocitelor şi trombocitelor cum ne ştim noi culoarea ochilor. Ştia tot ce i se întâmplă cu o luciditate înfiorătoare. Până în ultima ei clipă. Pentru că nu mai voia să moară ca fata din film... „Am ajuns să mă bucur pentru simplul fapt că mă trezesc. Şi că e soare afară... Uneori mi-e teamă să adorm...“
A lăsat în urmă şi un vis. Frânt. Voia să vindece prin muzică. Credea cu tărie că prin muzica ei putea ajunge la nişte sufletele uitate, incapabile să comunice, ale copiilor autişti. Ăsta era marele ei plan. Să-i aducă la lumină prin muzică.
Credea în îngeri şi iubea fluturii şi pe Bach. Aşa i-a fost şi viaţa. Ca un zbor străveziu şi diafan pin viaţa noastră. Ca un cântec de Bach auriu cu albastru, cu aripi mari de fluturi... o frunză furată de vânt într-o toamnă târzie...

Îmi zicea că poza asta o reprezintă cel mai bine. Că e aşa ca trupul ei. O fântână cu scări care nu urcă, doar coboară şi din care nu are scăpare... Era pimăvară. Atunci am pozat-o prima dată. Şi ultima. A murit în acea toamnă târzie.
Aţi fi iubit-o...

17 comments:

Vasile Covaciu said...

emotionant...

Bianca Popa said...

E trist când un suflet tânăr se frânge atât de timpuriu. Păcat că nu a putut să se bucure şi să vă bucure mai mult cu muzica ei, cu prezenta ei. In asemenea situatii te intrebi ce vrea de fapt Dumnezeu? Sau poate avea nevoie de un inger care sa ii cinte asa frumos...

Mihaela.Cojocariu said...

Mulţumesc Vasi, mulţumesc Bia.
Eu nu m-am întrebat nicio clipă ce a vrut Dumnezeu. Nu a fost acolo. Sau e doar un mare egoist.

Corneliu Cristian Ion said...

... prietena ta trăieşte acum prin tine ... prin ce ai scris şi prin fotografia extrem de sugestivă ... toate cele bune

Laura Herrera said...

Buenísimo trabajo, felicitaciones!! Un saludo.

belu gheorghe said...

frumoasa aducere aminte....Ela, multumesc ca ai impartasit aceste amintiri cu noi....

Narnia said...

Foarte trista balada pentru Ada ... si foarte emotionant scrisa. Sunt convinsa ca i-ar fi placut felul cald in care ai scris despre ea. Imi pare sincer rau pentru ea, dar si pentru pierderea ta.

Ion Prodan said...

dacă i-ai şters adresa doar peste un an şi ceva de la moarte, înseamnă că ai ţinut foarte mult la ea! emoţionant articol! păcat că unii oameni mor aşa degrabă! :(

Mihaela.Cojocariu said...

mulţumesc că-mi sunteţi aproape.
Ada nu-mi era o simplă prietenă, era verişoara mea, care mi-a fost mai aproape şi mai dragă decât propria mea soră....cu regret spun asta, dar aşa a fost...

doina said...

...orice as spune,ar suna banal...si fad...pentru ca tot ce vine dinspre tine ,trece de puterea cuvintelor.
Multumirea mea vor fi gandurile bune si zambetul pe care am sa-l las aici chiar si atunci cand am sters lacrima...

ogarafgan said...

Viata nu e nimic, sau este mult, tot nimic .....
Un trup tanar si frumos, o prezenta diafana, se tranforma in carnea aceea galbena sau piele pe os ..... in praf si pulbere ....
Bunatate, fluturi, pian, tunsoare scurta, suflet, dispar, mult prea devreme ...
Ne zbatem degeaba ca tot acolo ajungem, numai ca trebuie sa mai si traim!!!
Ar fi fost bine daca era o rasplata, pe pamant. Sa intinerim, sa nu ne imbolnavim niciodata, sa zburam, daca am fi fost pita calda toata viata.
Offff, chiar aveam nevoie de zambete ....
F buna poza

Mihaela.Cojocariu said...

dragă ogăriţă, şi eu aveam nevoie de zâmbete... dar nu mi-au ieşit...
şi uite aşa, încet încet n-o să mai treacă nimeni pe aici.
dar simţeam nevoia să(-mi) spun anumite lucruri rămase nespuse. nici eu nu ştiu de ce scriu, pentru că lucrurile astea stăteau bine unde stăteau...poate într-o zi voi afla.

nete said...

eu am zambit si nu am plans si m-am bucurat pentru tine si m-am bucurat pentru ea si pentru muzica pe care a colorat-o. si inca mai zambesc si Ada are un nume foarte frumos si ar mai fi multi de "si" cu care sa continui, dar ii stii pe toti, nu?

Silvia Ghitoc said...

este minunat,este minunat ca tu inca te gandesti la ea.este minunat ca a plecat cu ceea ce este cel mai frumos in viata, cu un prieten extraordinar.eu cred ca singurul lucru care il luam cu noi cand murim este dragostea prietenilor, dragostea lor care poate trece de barierele acestui univers.dragostea este viata vesnica, traim din si prin ea in eternitate, asa ca de ce sa fim tristi :) un zambet pentru o dimineata cu soare :)

Mihaela.Cojocariu said...

Mulţumesc Nete. Mă bucur că ai zâmbit. Sunt mulţi „şi“ pe care i-a luat cu ea, dar mai e un „şi“. Şi dacă pe mine mă doare aşa, atunci părinţii ei, ei cum se simt? Îmi povestea o prietenă că a citit undeva, că un copil rămas fără părinţi se cheamă orfan, dar un părinte rămas fără copil acela cum se numeşte? Pentru durerea lui nu a fost găsit niciun cuvânt care să poarte povara...

Silvia, tie îţi mulţumesc pentru zâmbetul cu soare de dimineaţă. Zâmbeşti exact ca ea (cred că ţi-am mai spus asta)...

H O R H H E said...

merge.fain

guma said...

doamne...ce trist:(