Monday, March 29, 2010

Aşa ca mine



Mă chinuie de ceva vreme o poveste. Imaginară pentru mine, reală şi banală pentru alţii. Se zbate de ceva vreme să ajungă pe hârtie, dar am tot amânat-o. Am căutat să o ilusteez cu ceva, dar mi-am dat seama în ultima vreme că fotografia începe să se mi se dilueze în sânge şi mi-e teamă că nu am să o mai recuperez niciodată. Şi am o ciudă în mine că nu sunt în stare să pictez aşa cum aş fi vrut, aşa cum văd cu ochii minţii. Aşa că m-am apucat să răscolesc prin sertare şi praf şi cuvinte. Şi am găsit fotografia de mai jos (fără pretenţii tehice sau de altă natură), în care am regăsit înfrângerea din urmă a poveştii mele imaginare. E o imagine “furată” într-un loc unde cineva a interzis fotografia, într-un loc neimportant pentru mine, dar atât de sacru pentru acel bătrân. Târziu, mult mai târziu am “văzut” cu adevărat imaginea asta. Am văzut acel pumnal înfipt în inima lui şi privirea întoarsă a acelui zeu contorsionat, definitiv de piatră. Am încercat îndelung să îmi explic iluzia aceea optică (?!) a “pumnalului”. Şi nu am găsit nimic. Decât ciuda aceea că nu “am văzut” scena cu ochii mei, ci cu ochiul de sticlă fără suflet al aparatului meu mut. Apoi am trecut mai departe...


Aşa ca mine
Când ai venit în lumea asta, fiule, am fost prea ocupat ca să mă bucur. Aveam de alergat o cursă pentru agonisit averi de piatră... cavou îmi sunt acum... iar tu, abia de-mi ştii adresa. Primul tău cuvânt nici nu-mi aduc aminte când l-ai spus. La primul pas, nici nu eram prin preajmă. Te văd şi-acum cum stai cu mingea aceea albastră în braţe, pe care ţi-am făcut-o cadou de ziua ta, şi cum mă rogi cu ochi mari şi-adânci ca noaptea să merg cu tine să mă joc. Dar n-aveam timp de jocuri şi prostii şi nu ţi-am văzut nici lacrimile zbătându-se prin gene şi nici jocul tău pustiu cu mingea albastră....
Au trecut ani şi-am obosit să alerg după averi de piatră. Mingea albastră zace demult zbârcită sub o lespede spartă, iar tu nu mai eşti aici cu ochii tăi ca noaptea. Te-am sunat ieri, doar ca să ştiu dacă ţi-e bine. M-aş bucura să vii ca să-ţi arăt livada mea cu vişini. Voiam să vezi cum dau în floare. S-auzi şi tu tăcerea crengilor când se lovesc de-o lacrimă de rouă. Dar nu ai timp, mi-ai spus, copiii merg la şcoală, iar tu alergi mereu să strângi averi de piatră...
Nici eu nu mai am timp acum, decât să-ţi scriu câteva rânduri şi-apoi să dau foc cavoului de piatră. Ţie nu-ţi las decât livada mea cu vişini şi-o fostă minge-albastră.
Să nu mă plângi, copile. Eu, eu te plâng pe tine. Pentru că eşti aşa ca mine.

10 comments:

Hudini said...

... frumos si urat in acelasi timp, optimism si pesimism de-o potriva..

ma inclin cu respect

iRoshk said...

...atat de apropiat de realitate incat ma infior. Un tipat mut. Disperare tarzie.

Bine scris, felicitari!

Costea Andrea Mihai said...

f bine lucrat..are o atmosfera aparte

apopida said...

Excelent!

H O R H H E said...

bun :)

Bieţîvan Ratat said...

...the cat's in the cradle and the silver spoon,little boy blue and the man on the moon...

Mihaela.Cojocariu said...

mulţumesc drajilor!
Bieţîvane, asta e!!! mă simt acum ca şi cum aş fi prins peştişorul de aur şi n-am nicio dorinţă să-i spun.
cânvda, pe un ţărm oarecare, am auzit un oarecare cântând o melodie la chitară. ideea poveştii, aşa cum am ţinut-o minte şi simţit-o atunci, m-a obsedat ani la rând. n-am mai auzit-o niciodată de-atunci sau a trecut pe lângă mine. Dar acum ştiu. Mulţumesc.

Ion Prodan said...

foarte frumos şi trist, şi în acelaşi timp cît de adevărat :(

ogarafgan said...

Plăcut, foarte plăcut la citit! :)
Se îmbină perfect cu vremea de acu :)

Andrei Paul said...

Frumos, Miha!