Monday, February 8, 2010

La un secol distanţă

Satul Holbav se află la doar 20 de kilometri de Braşov. Dar mulţi dintre săteni trăiesc la un secol distanţă. Pe vîrf de deal sînt cîteva căsuţe bătute de vînt, viscol şi ploi. Acolo trăiesc familii uitate de timp, care înfruntă viaţa aşa cum e. Şi nu se plîng. Stau la lumina opaiţului, se încălzesc cu lemne şi cară apă din vale cu găleţile. Cînd le calci pentru prima dată pragul, te primesc de parcă te cunosc de-o viaţă. Sîmbătă, la iniţiativa Iuliei Barbu, profesoară de limba şi literatura română de la Colegiul Tehnic Astra din Braşov, dar şi a fotografilor Gigi Belu şi Marius Grozea, sătenii cei mai necăjiţi din Holbav au primit haine, încălţăminte, jucării, rechizite şi alimente, strînse special pentru ei.

Nea Culea are 84 de ani şi este cel mai vîrstnic sătean de pe deal. Şi cel mai izolat dintre ei. Tanti Vitoria, soţia lui, ne-a povestit că au împreună 12 copii, dar doi s-au prăpădit. Plînge şi-şi frînge mîinile cînd îşi spune necazul. Acum, singurele lor bucurii sînt vizitele pe care le fac copiii din cînd în cînd.

Tanti Vitoria nu se mai poate mişca decît „pînă aci la uşă şi înapoi“. Stau într-o cămăruţă mică amîndoi şi îşi ţin de urît unul altuia. Sîmbătă, cînd au văzut cîţi musafiri le-au trecut pragul i-a luat pe fiecare şi i-a strîns în braţe, de parcă se ştiau de cînd lumea. Apoi şi-au cerut scuze pentru sărăcia lor.

N-au vrut în ruptul capului să ne facă o demonstraţie de tandreţe, la cerere. Moşul mai că ar fi încercat să-şi pupe baba pe obrazul obosit de vreme. Dar ea l-a împins deoparte. „Miroşi a răchie!“ i-a dat ea verdictul. Nea Culae s-a mulţumit atunci să strîngă în braţe duduile venite în vizită. Şi nu le-ar mai fi dat drumul.

La plecare, nea Culae a vrut să le arate comoara lui. „Familia“ tocmai se mărise de curînd cu un viţel şi doi mieluşei. Şi dacă tot avea oaspeţi de seamă, a ţinut morţiş să le arate gospodăria. Mîndria lui.

Nea Marcu Tudorel a fost primul sătean care a pus umărul să-şi ajute vecinii. El şi-a pus „la bătaie“ carul şi cei doi boi, de care este tare mîndru, pentru a căra sacii cu ajutoare de la poalele dealului şi pînă la casele sătenilor. Tot la el în curte au fost depozitaţi sacii şi primiţi oaspeţii de la oraş. N-a ştiut să spună exact de ce se adună toată lumea la el în bătătură şi nu la vecinul de pe dealul celălalt, de exemplu. „Poate le place de noi“, a sărit să îl ajute tanti Anişoara, soţia lui, cu care are împreună doi copii mari. „Nu ştiu, poate că sîntem noi mai la vale, aşe“, rîde nea Marcu, apoi îmi povesteşte despre cît de grea este viaţa din deal, cu care s-a obişnuit însă.

Nu i-a trecut nicodată prin cap să se mute altundeva. Iarna e greu, că e frig, iar vara e greu, că trebuie să muncească pentru a strînge provizii pentru iarnă. „Apă aducem de la un kilometru cu boii, cînd se poate. Cînd nu, cu bidoanele sau cu cobiliţa“, spune nea Marcu.


20 comments:

gheorghe said...

multumesc ptr implicarea ta....raman dator cu cafeaua promisa :)

David Postatny said...

frumos reportaj. cand te gandesti ca mai sunt asemenea sate in Romania, te intrebi daca totusi nu ar fi bine sa ramana asa, pentru ca sistemul de valori al oamenilor de acolo a ramas unul pur, curat si real, un sistem in care lucrurile simple sunt cele care hranesc bucuria si emotia. pentru noi, ca turisti sau trecatori, ar fi bine ca ele sa ramana neschimbate. dar pentru cei care se lupta cu viata acolo, cum ar fi mai bine?

H O R H H E said...

buna treaba.

Spartacus said...

Da...se cunoaste mana de profi. Frumos!

annie benny said...

prima fotografie e ireal de frumoasa

Andrei Paul said...

Frumos si sa mai faceti.

Mihaela.Cojocariu said...

multumesc voua ;)

Monique said...

A treia si a sasea de exceptie!

Andrei said...

Excelent fotoreportaj !

Iwona Murawska said...

last one is my favorite ! great photostory :)

fotolucian said...

Foarte buna seria,un plus pentru prima,felicitari Mi.

Brosu Constantin said...

Am avut ocazia în 1988 să merg in Holbav, la un coleg care lucra cu mine la fabrica de avioane; am mers să ăl ajut la coasă pe o coastă de munte. Locurile sunt superbe, dar oamenii o duceau greu şi atunci.
Ziua de coasă s-a terminat cu poveşti la un vin, tiua următoare înainte de plecare am mers într-un alt loc plin cu afine....
Ce îmi pare rău că nu am avut aparat de fotografiat atunci, am doar arhiva memoriei.
O să îmi fac timp vara asta să mai ajung acolo, să îl caut pe fostul meu coleg, să bântui cu el satul şi să fac fotografii.

marius grozea said...

ma bucur ca te-am revazut :)
fain reportaj!

ER said...

i love your photographic/artistic style. i will enjoy following your work here. Lizzy :)

Petra Mafalda said...

Linda expressões!

Iulian Anghel said...

sunt de acord cu ce spune david. cat despre imagini, reusesc sa redea atmosfera de acolo. felicitari.

Mirela Momanu said...

Impresionanta povestea lor!.. si puterea cu care strabat greutatile. Frumoasa initiativa Iuliei, si felicitari voua, tuturor!

gabtudor said...

Frumoasa poveste, atat vizuala cat si rostita in scris, felicitari Mihaela, un suflet sensibil ;)

sory.anghel said...

impresionant!felicitari

Anonymous said...

super reportaj!
In lumea saracului lucrurile au identitate, personalitate, viata proprie si o poveste asociata lor.
bravo Mihaela