Wednesday, February 3, 2010

Cel din urma gand


Mara era un copil destul de ciudat. Sau cel puţin aşa o vedeau ceilalţi copii. Prefera să se joace singura, deşi nu părea un copil trist. Avea o lume a ei minunată şi nu îi plăcea ca ceilalţi să ia parte la ea. O singură persoană avea acces în lumea ei, care era, de fapt, cel care i-o construise: bunicul ei. Şi-l amintea cum mergea şchiopătând uşor cu piciorul stâng, cu o mână la spate şi uşor aplecat. Când era îngândurat se plimba, aşa, şontâc şi clătinând din cap, dintr-o parte în alta a camerei până când o lua ameţeala pe Mara uitându-se la el.
Îşi aduce aminte cum se vedeau pe braţele bunicului, sub piele, mici bucăţele de metal. Schije, după cum le spunea el. Le căpătase din război şi le purta ca pe nişte decoraţii mute, uitate pentru totdeauna în trupul lui. Vorbea mereu cu patimă şi ură despre ceva ce nu avea voie, pentru că bunica îl oprea mereu spunându-i “Taci bărbate, că te aude careva şi o să murim de foame”. Mara nu înţelegea ce spunea bunicul, dar era sigură că avea motivele lui şi că ştia bine ce spune.
Îi plăcea mult când povestea de nişte vechi prieteni de-ai lui, Iţig, Ştrul şi Bulă, sau cel puţin Mara credea că sunt prietenii lui, că altfel nu avea cum să ştie atât de multe despre ei. Dar cel mai mult şi mai mult îi plăcea când îi spunea poveşti. L-ar fi ascultat o viaţă şi nu s-ar fi săturat niciodată. Aveau şi o poveste preferată a lor, Povestea omului leneş, pe care bunicul i-o amintea Marei de fiecare dată când ea spunea că îi este lene să-şi facă pătuţul sau să dea mâncare la mâţă. Cât de dezamăgită a fost atunci când tovarăşul învăţător Puşcă a citit copiilor în clasă povestea aceea cu omul leneş, care ar fi fost scrisă de un individ zis Creangă. Atunci Mara s-a ridicat în picioare şi i-a spus tovarăşului că aceea e povestea bunicului ei, iar ea o ştia de mult mult de tot, aşa că nu avea cum să fie a lui Creangă ăla. A plâns cu capul pe bancă în timp ce toţi ceilalţi copii râdeau. Râdeau şi ei aşa, fără să ştie de ce. Râdeau pentru că îl vedeau pe tovarăşul Puşcă râzând cu lacrimi... A râs şi bunicul când Mara i-a povestit totul cu sughiţuri... cum le-au furat alţii povestea lor cu omul leneş.
Bunicul ieşea uneori să se plimbe. Ieşea ca să-şi caute gândurile. Mara nu înţelegea cum îşi găsea bunicul gândurile pe străzi, pentru că ea nu le găsea acolo niciodată, dar se bucura mereu când îl vedea venind. Poate că de asta şi pleca. Să aibă de unde veni. Dar într-o zi n-a mai venit. L-a căutat bunica pe străzi ore în şir şi când l-a găsit, nu l-a mai găsit pe el. A plecat şi s-a întors fără poveşti. Nici măcar Mara nu-l mai făcea să zâmbească. Poate că-şi găsise gândul cel din urmă.
Era o noapte frumoasă de primăvară, iar Mara nu voia să doarmă. O cuprinse o bucurie stranie cum rar i se întâmpla. Cânta, dansa şi râdea. Şi nu se putea opri. Bunica a urcat cu greu de câteva ori scările scârţâitoare până la ea şi a rugat-o să fie cuminte, că doarme bunicu’. Dar Mara nu o asculta, voia să cânte şi să danseze şi să râdă. Atunci mai mult ca oricând. Bunicul murea, iar ea râdea.
Când el s-a dus, a luat totul cu el. Şi nimeni nu i-a mai spus niciodată poveşti Marei. S-a ascuns din nou sub masa din camera mică. Acolo se ascundea întotdeauna şi îşi acoperea ochii şi urechile cu mâinile ca să nu-l mai vadă pe tata cum o loveşte pe mama. Ca să n-o mai audă cum urlă. Aveau s-o îmbrace din nou într-o cămaşă ciudată cu mâneci legate şi să o ducă într-un loc gri şi rece unde Mara nu avea voie să o viziteze niciodată. Acolo sub masă avea lumea ei de poveste, departe de ei, acolo unde îşi dorea să ajungă odată.
Au trecut ani de-atunci şi Mara încă plânge când îşi aduce aminte cum râdea când bunicul murea. A încercat să se mintă că nu ştia...

20 comments:

catalin fudulu said...

Frumoasă imagine, iar picătura de viaţă care o însoţeşte are parfumul şi neliniştea ei...

David Postatny said...

Superb textul, iar fotografia e facuta intre doua lumi.

Bieţîvan Ratat said...

Cu povestea asta i-ai băgat în buzunar şi pe BS Delavrancea, şi pe I Teodoreanu. Fotografia e pe măsura textului.

Eu aveam 8 ani cînd m-a trimis bunicul să cumpăr apă minerală pentru sirop. Mi-a dat 5 lei şi grijă să iau restul corect. A rîs de mine cînd am adus restul cu 25 de bani în minus. Am trîntit cu ciudă sacoşa cu cele 2 sticle de apă de pămînt şi le-am spart.
S-a uitat la mine cu părere de rău şi m-a mîngîiat pe cap: ”hai băiete în casă, să mîncăm ceva” M-a umflat un plîns de ciudă şi am fugit în pădure. După 3 zile a început şcoala. După alte 3 zile a murit bunicul. Nici acum n-am scăpat de ciuda aia. Era de fragi siropul. L-am băut la înmormîntare cu apă de fîntînă.

Mihaela.Cojocariu said...

Mara a băut vin la înmormantarea bunicului ei. Iar bunica săraca se chinuia să o pună la culcare... ca să nu mai râdă...

Andrei Paul said...

Poate că Mara era prea mică pentru a şti ce-i aia viaţă şi moarte. Poate că Mara nu are ce să-şi reproşeze, şi poate că rîsul şi jocul Marei i-au făcut bunicului drumul mai uşor, către acolo.
Foarte frumoase, amîndouă.

Bieţîvan Ratat said...

M-am întors ca să mai cetesc odată povestea. Şi să vă spun cu neruşinare că am apreciat-o cu lacremi. Şi că o iubesc pe Mara. Şi că nu sunt biat. Atît, nu mai mult.

gheorghe said...

mda...fara cuvinte....frumoasa poveste
felicitari!

apopida said...

excelenta poveste!

annie benny said...

a plecat sa spuna povesti si altor Mihaele...

Spartacus said...

Am zis ca nu mai vin pe aici!!! Da chiar n-o sa mai vin. Probabil ca o sa-l rog pe betivan sa imi povesteasca ce a mai aparut...
De comentat nu pot...o sa-ti spun de ce pe private... H stie!

Joe said...

Muy buen relato y una hermosa fotografía! Tu tomaste la foto?

Saludos, Joe

Donca Serj said...

as pune aici un zambet si-o lacrima.

andrei-dorian.photo said...

extraordinara fotografie.

Iwona Murawska said...

amazing light .. i like your way to catch the light and shadows. This photo is so .. calm and it compel to reflection and think .. good work

iulian anghel said...

o poveste in care unii ne regasim. nu pot decat sa ma bucur cand intalnesc oameni daruiti cu talent.
toata stima.

Adeline said...

fiecare dintre noi se regaseste, intr-o frantura de cuvant, in intreaga poveste...frumoasa tare!

Mihaela.Cojocariu said...

multumesc tuturor pentru comentariile atat de frumoase. si pentru lacrimi. si pentru zambete.

Ioan Ciobotaru said...

Brava, Mihaela! Brava!!

nicuh said...

felicitari mihaela...fotografia e deosebita...la granita dintre lumi...buna treaba!

Anonymous said...

good start